Crimele făcute de Ceaușescu cu mâna lui. Măcelul de la Vadu Roșca, colectivizarea și blestemul aruncat asupra lui Nicolae Ceaușescu, în relatarea lui Varujan Vosganian, în romanul „Cartea șoaptelor”.

Crimele făcute de Ceaușescu cu mâna lui. Măcelul de la Vadu Roșca. Una dintre cele mai cumplite perioade ale istoriei pentru țăranii români a fost cea a colectivizării. Iar cel care avea să devină secretar general al PCR (1965) și președinte al României (1974), Nicolae Ceaușescu, este în centrul unui astfel de moment sângeros.

De fapt, este una dintre cele mai bizare istorii legate de dictator și de blestemele care au fost aruncate asupra sa, alături de cel legat de demolarea Spitalului Brâncovenesc și vorbele Saftei Brâncoveanu „Se face acest spital pentru săraci și de moarte năpraznică, în zi de Crăciun să moară cel care se va atinge de acest spital”.

Episodul relatat de Varujan Vosganian în „Cartea șoaptelor” are loc în 1957. Nicolae Ceaușescu tocmai scăpase din accidentul de avion de la Moscova, din 4 noiembrie, în care și-a pierdut viața Grigore Preoteasa. Viitorul dictator avea 39 de ani, gradul de general și era adjunct al Ministerului Forțelor Armate, omul numărul doi după ministrul Leontin Sălăjan. Ceaușescu s-a implicat personal în „stârpirea chiaburilor”.

Coliva cea dulce și o poveste despre colectivizare

„Ca să pot limpezi acest  crâmpei din copilărie, în care singurul sentiment limpede era gustul dulce al  colivei, am pornit în căutarea lui Aurel Dimofte. Suntem în 1949. Suntem, în  acelaşi timp, în noiembrie 1957, când peste câmpiile din lunca Siretului se şi pornise crivăţul, într-o iarnă timpurie. Suntem şi în 1964, de data asta eu  împreună cu celelalte personaje ale Cărţii  şoaptelor, apucând cu degetele din coliva păstoas”, rememorează Vosganian motivele pentru care a plecat în căutarea adevărului despre acest episod.

„După ce ţărănimea înstărită  a fost şubrezită prin sistemul cotelor obligatorii, refuzul de a le plăti însemnând  sabotaj și activitate împotriva ordinii de stat, deci confiscarea averii și trimiterea la închisoare, aceeaşi ţărănime trebuia convinsă acum să se întovărăşească, cedând pământul şi parte din acareturi la colectiv. Ṭăranii au fost împărţiţi în trei categorii: săraci, mijlocaşi și înstăriţi, adică chiaburi.

Ṭărănimea săracă a fost o pradă uşoară, în schimb împotriva mijlocaşilor şi a chiaburilor a început o adevărată prigoană. Regiunea Constanţa a fost cea dintâi care a  raportat colectivizarea încheiată, apoi sudul Bărăganului, lunca Siretului. Despre cei ce se împotriveau umblau tot felul de zvonuri, nu fără temei și răspândite anume ca să bage spaima în oameni”, mai scrie Varujan Vosganian.

„În regiunea Galaţi, ţinuturile din sudul Focşaniului, Suraia şi Vadu Roşca, au fost lăsate mai la urmă. Oamenii locului erau îndărătnici, sărăcimea puțină, iar Suraia reprezenta una dintre cele mai populate aşezări ale Bărăganului”. Acesta este contextul.

Represiunea de la Vadu Roșca

Țăranii obligați să intre în CAP s-au răsculat. Aici intervine Ceaușescu.

„Se oprise vântul, nu lătra un câine, nu se auzea fâlfâit de aripi ori croncănit de ciori. Nu vorbea  nimeni. Deodată, s-a auzit un murmur ce furnica pământul si pe care l-au simtit  mai întâi cu tălpile decât l-au auzit cu urechile. Crengile au început să tremure, deşi vântul nu se pornise.

„Vin tancurile”, îşi spuse Niţu Stan, el crezu că strigase, dar, privind în jur la ceilalti, care erau doar nedumeriti, văzu că ei n-au înţeles şi dintr-odată îi fu milă de ei şi vru să le strige să  fugă, ce-o să facem, adică, noi cu baricadele noastre de câlţi si de scânduri în faţa tancurilor si unde o să ne ascundem de obuzele lor şi de focul rotitor al  mitralierelor, dar vocea nu i s-a mai auzit, deoarece între timp a început să bată clopotul cel mare.

Oamenii priviră înfioraţi către clopotniţă, femeile îsi opriră plânsul în gât, a lui Dimofte, care era cu burta mare, se ridică si ea cu mâna la gură, bătrânii îşi îndesiră crucile si clopotul bătea si tremurul văzduhului de la bătaia clopotului se unea cu tremurul pământului, încât nu mai  ştiai care e tremurul care blestemă si care e tremurul care binecuvântează”, mai scrie Varujan Vosganian.

Tancurile și mitralierele

„Dana lui Radu i-a văzut prima, erau ca o dungă verzuie, pe muchia zării, care tot creştea. Niţu Stan înţelese dintr-o privire că patul puştii lui şi topoarele şi uneltele câmpului, bune să răstoarne pământul şi să despice pădurea, erau cu totul nefolositoare împotriva celor două tancuri care se apropiau de marginea podului, înconjurate de camioane  care, din câte putea el să-şi aducã aminte, foloseau la căratul mitralierelor.

Tancurile se opriră şi odată cu ele camioanele, care făcură un viraj şi se proptiră cu spatele spre baricadă, ridicând prelatele şi scoțând la iveală, într-adevăr, ţevile lungi și perforate ale mitralierelor. Din camioane coborâră câţiva ofiţeri în uniformele Securităţii, iar în fruntea lor acelaşi bărbat scund, cu căciulă militară şi scurtă bleumarin. Ei se opriră în dreptul tancurilor. Atunci unii dintre oameni ieşiră în fata baricadei. Bărbatul mărunţel ridică mâna dreaptă si ei crezură că vrea să le vorbească. Clopotele amuţiră.

Oamenii făcură un pas  înapoi. Lângă Niţu Stan, Costică Arbănaş căzu în genunchi şi-şi desfăcu la piept, rupând-o, cămaşa. Lângă el Aurică Dimofte, Stroie Crăciun şi, strângând în mână toporul, Ionică Areaua. Apoi ceilalţi veniră unul câte unul. Cocoţată pe cabina maşinii răsturnate, Dana lui Radu rămase încremenită, strângându-şi  basmaua la piept.

Crimele făcute de Ceaușescu cu mâna lui

Atunci, se întâmplară câteva lucruri dintr-odată. Bărbatul acela, Ceauşescu, îşi lăsă braţul în jos cu o mişcare iute. Clopotul porni să bată din nou, acoperind şuierul gloanţelor, dar rămaseră focul stârnit de ţevi şi plumbii care umplură aerul.

Primul căzu Aurel Dimofte, întâi în genunchi, privindu-şi nedumerit palmele lipite de pieptul din  care ţâşnea sângele, şi apoi prăvălit, tot cu genunchii îndoiti, pe spate, împins de gloanțele ce continuau să i se îndese în trup. Dana lui Radu fu secerată cu atâta putere, încât ţâşni în sus, ca o păpuşă de câlţi, şi rămase câteva clipe în aer, proptită de gloanţe, înainte de a se prăbuşi pe capotă, cu braţele desfãcute.

Pe Costică Arbnaş, în genunchi, gloanţele îl feriră ca printr-o minune, dar rămase aşa, neclintit, cu găvanele golite, într-un plâns pe care nici măcar nu şi-l simţea. Niţu Stan se aruncă în ţărână şi se rostogoli spre margine, dar se întoarse să-l tragã pe Stroie Crăciun, care gemea întruna: „Stane, nu mă lăsa…”, până când sângele îi ţâşni pe  gură, sufocându-l.

Blestemul lui Marin Crăciun. „Ceauşescu a avut moarte blestemată”

„Au crezut că am murit, își amintește Marin Crăciun. Când să mă ia, am mişcat. Atuncea omul cela mic, în  scurtă albastră, mi-a tras un bocanc în burtă şi m-a înjurat. Da’ io n-am zis nimica şi numai am gemut şi l-am blestemat în gând. L-am blestemat greu, tare de tot, cu tot neamul lui şi pentru toţi morţii noştri. Şi aşa s-a şi întâmplat. Zic unii că a fost de la revoluţie, de la Iliescu, trebuia să-l împuşte ca să-l  facă să tacă, da’ nu-i adevărat. I s-a tras de-atuncea, de la iarna aia și de la blestemul nostru, al roşcănenilor de la Vadu.

Uite şi dovada. A murit tot aşa cum l-a omorât el, cu batalionul de Securitate de la Tecuci, pe Aurel al lui  Dimofte. La fel şi la fel. Tot aşa a căzut în genunchi şi atât au tras în el, că a căzut pe spate, tot în genunchi şi tot ca Aurică Dimofte. Numai că Ceauşescu a avut moarte blestemată, cu mâinile legate la spate, n-a putut nici măcar să-şi  ducă mâinile la piept, ca Aurică, să încerce să-şi îndese înapoi sângele care-i curgea. Mai multe nu mă întrebaţi că nu mai aud, atâta m-au bătut numai în cap, că nu mai aud decât un ţiuit. Ultimul lucru de care mi-aduc aminte că l-am auzit pe pământul ăsta e înjurãtura lu’ Ceauşescu.”

Crimele făcute de Ceaușescu cu mâna lui. Morminte fără nume

Au urmat anchetele și pușcăria. „Ne-au dat drumul în toamna  lui 1964, îşi amintește Gheorghe Porumboiu. Când am ajuns în sat, nu a sărit nimeni să ne dea bineţe. Lumea se uita la noi de după gard. Numai câinii au venit la noi să ne lingă picioarele. Tremuram de atâta frig şi foame şi bătaie. Da’ câinii ne-au cunoscut, nu ne-au lătrat. Pe urmă, s-au deprins si oamenii cu noi. Da’, de povestit, n-am povestit şi nu ne-a întrebat nimeni. Acuma e prima oară.”

La Vadu Roşca au fost  optsprezece condamnaţi, la Suraia cincisprezece, la Răstoaca patruzeci şi la Cudalbi cincizeci. Erau tineri, n-au murit prin puşcării. Dar nici viaţă nu s-a numit cea pe care au trăit-o după aceea. La Vadu Roşca au fost în dimineaţa zilei de 4 decembrie 1957 patruzeci şi opt de răniţi. Peste asta s-au numărat zece morţi: opt bărbaţi, o femeie, Dana lui Radu, şi un clopot.

Toţi, cu mormânt fără nume...”