– Sărmană fată, abia ai crescut că te-ai și ofilit . Dumnezeu să te ajute să treci peste toate. – Dumnezeu nu le ajută pe curve. 

– Nu mai vorbi așa, îl mânii.

– Puțin îmi pasă. Unde era el când i-am cerut ajutorul ? Nu i-a păsat nici de lacrimile, nici de lumânările mele . Dreptatea mi-am făcut-o singură.

– E ora mesei, Irina, să mergem. Promite-mi că mai stăm de vorbă.

S-au despărțit fără nicio promisiune. În captivitate totul e provizoriu. Peste câteva zile judecătoarea a fost pusă în libertate. A plecat fără să-și ia la revedere de la Irina.

Dar timpul are talentul de a șterge amintiri și, în scurtă vreme, judecătoarea a uitat până și chipul celei care atât o impresionase. În plus, propriile probleme îi măcinau mințile și îi amenințau libertatea.

Într-o zi, s-a întâlnit cu o fostă colegă de celulă. Împărțeau același complet de judecată, așa cum împărțiseră cei trei metri pătrați de gratii. Sentimentul de deznădejde era același. – Mi-a respins toate probele. Sunt ca și condamnată, se văita judecătoarea.

– Nu erai tu aia încrezătoare în justiție? Mai știi cum încercai să ne convingi pe toate?

– Auzi, de Irina ai mai auzit cev a? E tot arestată?

– Când mi-au dat mie drumul, tocmai o anunțaseră că i-a murit sora. Dar n-au lăsat-o să meargă să o vadă.

– Dumnezeule, și-a pierdut și sora! Fata asta chiar e blestemată! Tu știi ceva despre viața ei? De ce a fost arestată?

– Doar ce vorbea lumea. Că a fost prostituată și a omorât, de fapt, a măcelărit, doi bărbați. Cică drept răzbunare pentru soră-sa. Sincer, mi-era cam frică de ea.

– A încercat într-o zi să îmi povestească câte ceva. A fost înfiorător. Mi-aș dori mult să o revăd.

Vestea că sora ei murise, căzuse peste Irina ca o boală grea. Refuza să mai mănânce sau să vorbească. Arestul preventiv i se prelungea nefiresc de mult, ca o prevestire a pedepsei ce o aștepta. Trăia de la o prelungire la alta. De fapt, e mult spus că trăia – respira, clipea, se mișca cu gesturi străine și mecanice, ca o amintire a omului care odată trăise în ea.

Deși avocatul din oficiu o sfătuise să recunoască faptele, Irina se încăpățânase să nu o facă.

– Poate așa mă ascultă și pe mine cineva. Poate găsesc un judecător să mă înțeleagă! Am pierdut tot

– Ce-mi mai rămâne?

– Cum dorești, i-a răspuns avocatul. Probele sunt covârșitoare, și toate în defavoarea ta.

– De parcă tu ai fi citit dosarul meu…

– Am citit rechizitoriul Parchetului.

– Probabil atât vor citi și cei care mă vor condamna.

– Mâine e primul termen de judecată. Poți da declarație, dacă vrei.

– Dacă vreau? Tu știi de când aștept momentul ăsta?

Dimineața a găsit-o cu niște cearcăne adânc înfipte sub ochi. Mii de întrebări i se înghesuiau în minte, sute de scenarii născocise în așteptarea primului termen de judecată. Ce să spună, cum să înceapă?

Irina a intrat în sala de judecată cu mâinile împreunate în cătușe, căutând cu disperare niște ochi care s-o înțele agă. Judecătorul lipsea. Ședința încă nu începuse. A vocatul din oficiu s-a apropiat de ea și i-a întins câteva hârtii pe care trebuia să le semneze.

– Vrei ceva?

– Aș vrea să plâng, n-am mai încercat demult.

– Nu te sfâtuiesc s-o faci. La judecătoarea asta nu ține cu lacrimile.

– Ridicați-vă, intră instanța, a strigat grefierul.

– Declarăm deschisă ședința de judecată, puteți lua loc.

Într-adevăr președinta completului avea aerul unui om hotărât să nu se lase impresionat de nimic . Procurorul, tot femeie, afișa acea aroganță nepăsătoare pe care i-o dădea funcția. Parcă abia aștepta să îi pârjolească în nisipul fierbinte al codului penal pe toți inculpații ăștia netrebnici care stăteau cu capetele plecate.

– Faceți apelul, doamna grefier, în cauza numărul unu.

Asta era Irina. S-a ridicat timid când și-a auzit numele, așteptând ca ceilalți inculpați din boxă să-i facă loc până la microfon. Președinta a întrebat-o dacă nu dorește să-și recunoască faptele, pentru a beneficia de o reducere de pedeapsă. Așa cerea codul de procedură penală.

– De ce toată lumea mă obligă să recunosc? Eu vreau să fiu ascultată, destul mi s-a închis gura.

– Domnule avocat, nu i-ați explicat inculpatei cum trebuie să se comporte la primul termen de judecată?

– Ba da, doamna președinte, dar clienta mea nu dorește să se judece pe procedura simplificată.

– Am înțeles. Inculpata, dorești să dai declarație azi?

– Da.

– Mai înainte de asta trebuie să dăm citire actului de sesizare, ca să știi de ce ești acuzată. Cu asta trebuia să începem, dar ne-am luat cu altele . Deci, spune rechizitoriul că ai fost trimisă în judecată în stare de arest preventiv, pentru două infracțiuni de omor deosebit de grav. Că în seara zilei de 23 noiembrie , în timp ce întrețineai relații sexuale cu victima – Tudor Aurel, i-ai aplicat acestuia mai multe lovituri de cuțit în zona inimii, precum și în zona organelor genitale, provocându-i leziuni incompatibile cu viața. Ulterior, ai secționat membrele cadavrului după care le-ai aruncat la groapa de gunoi a orașului. A doua zi, la data de 24 noiembrie, l-ai ademenit pe fratele victimei Tudor Aurel, numitul Tudor Cristian, în locuința ta , unde ați întreținut raporturi sexuale. Ca și în cazul primei infracțiuni, ai procedat în aceeași manieră, aruncând membrele inferioare și superioare ale cadavrului la groapa de gunoi. Pentru a se sustrage tragerii la răspundere, inculpata a părăsit țara, fiind identificată la data de 10 ianuarie pe teritoriul Spaniei. Cam astea sunt faptele, pe scurt. N-am să citesc tot rechizitoriul, că timpul nu ne permite . Hai să-ți auzim declarația.

– Doamna președinte, eu sunt o fată săracă, n-am mamă, n-am tată. M-a crescut bunica. Pe mine și pe sora mea care a murit , iar domnul comandant de la penitenciar nu m-a lăsat să mă duc să o îngrop. Acu’ vreo câțiva ani, a venit la bunică-mea o vecină și i-a zis să mă trimită la muncă în Spania . Bătrâna nici n-a vrut să audă, dar eu pe vremea aia eram un copil prost și n-am ascultat-o. Tanti Elena, așa o chema pe femeia aia care m-a păcălit să plec, m-a vândut la niște proxeneți spanioli, care erau pe mână cu niște români din Galați. Ăștia le aduceau în fiecare lună câte cincisprezece fete, adunate de pe la țară, fără familie, și le oblig au să se prostitueze. Care erau mai frumoase și aveau ceva în cap, trăiau mai bine. Ajungeau în case de oameni bogați, în hoteluri scumpe, primeau cadouri, excursii.

– Și tu în ce categorie te-ai încadrat?

A întrebat-o președinta, rupându-i șirul gândurilor. Irina a privit-o nedumerită, vrând parcă să-i spună: te îndoiești de frumusețea mea? Gânduri amare au năpădit-o și a început din nou să vorbească.

– Când m-a vândut tanti Elena eram virgină. Cei care m-au cumpărat au avut grijă să se ocupe de asta în chiar prima noapte în Spania . Am fost violată până la leșin, iar a treia zi eram deja scoasă la produs, pe marginea șoselei, ca ultima prostituată.

– Există o clasificare a prostituției?

Aroganța președintei nu a întrerupt-o pe Irina. Vorbea fără să-i mai pes e de reacțiile pe care le provoca. Cuvintele țâșneau ca dintr-o armă ce se descarcă automat, ciuruind totul în jur.

– Zi de zi întrețineam raporturi sexuale cu minim 10 bărbați. Cei care mă cumpăraseră mă supravegheau, ca să nu pot fugi sau anunța  Poliția. Am cunoscut bestii, bărbați perverși și ticăloși , burtoși libidinoși , care, pentru propria satisfacție, mă despicau. Am îndurat toate felurile de durere, atât de mult și atât de des, încât am ajuns să nu mai simt nimic. În puținele momente de singurătate, mi-aș fi dorit să plâng, dar nu mai aveam lacrimi, le transformasem în venin.

– Haideți să revenim la fapte, că nu sunteți acuzată de prostituție. Când și unde i-ați cunoscut pe frații Tudor?

– Stați că nu pot să povestesc așa, cu pauze.

– Ce spuneți dumneavoastră sunt chiar povești și nu au legătură cu cauza.

– Am înțeles. Era mai bine pentru dumneavoastră dacă recunoșteam că i-am omorât și gata.

Cu moralitatea cât o catedrală, procuroarea de ședință a simțit nevoia să intervină :

– Doamna președinte, poate ar fi mai potrivit să-i punem întrebări inculpatei. În ritmul ăsta ne apucă noaptea.

– Doamna procuror, eu conduc ședința și nu-mi amintesc să vă fi dat cuvântul. Este dreptul inculpatei de a da declarații. Continuați.

Irina a tresărit. Parcă-i unsese cine va rănile cu miere. În sfârșit putea să-și curețe sufletul.

– Aș dori un pahar cu apă, dacă se poate. Mi s-a uscat gâtul. Sunt plecată de la penitenciar de la cinci dimineața.

– Sigur, să-i dea cineva o sticlă cu apă inculpatei.

Dar cine? Irina era a nimănui. Și-a întors ochii spre sală și a văzut doar oameni ce o priveau pieziș. În ochii lor era doar o criminală care nu merită nici măcar un pahar cu apă.

– Domnule jandarm, dați-i , vă rog, sticla mea. E neîncepută, a vorbit președinta.

Irina a băut cu sete. Picăturile de apă au avut efectul unei torțe aprinse într-o șură cu paie. – Eram mai multe fete din România care lucram pentru spanioli . Ghinionul ne strânsese pe toate laolaltă, dar suferința, în loc să ne unească, ne învrăjbea una împotriva celeilalte. Așa am ajuns să ne turnăm între noi, iar spaniolii stăteau liniștiți că nu vom merge la Poliție. Dacă vreo fată încerca să pună mâna pe telefon sau să fugă, celelalte o trăgeau înapoi și cereau pedepse aspre pentru ea.

Multe fete au sfârșit arse, mutilate, drogate, sau chiar înecate. Victimele se transformaseră în criminale.

– De ce făceați asta?

– De frică să nu fim pedepsite. Spaniolii ne amenințaseră că dacă vreuna din noi încearcă să fugă, ne omorau pe toate. Și atunci aveam grijă să nu se întâmple asta.

– Și totuși, ai reușit să scapi. Cum s-a întâmplat asta?

 – Într-o zi am fost cerută în camera unui hotel de lux din centru . În sfârșit nu mai eram pe străzi . Clientul era român. Am fost surprinsă. M-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva, iar eu i-am spus că aș vrea să mă întorc în România. Atunci domnul acela mi-a promis că mă va ajuta. M-a întrebat dacă am familie, iar eu i-am arătat poza soră-mii. I-am povestit că e studentă la medicină, că o ajut cu banii și că va ajunge un doctor foarte bun.

– Tot n-am ajuns la frații Tudor.

– Tot ce-și dorea de la mine acel domn era să stăm de vorbă, să mâncăm ceva și să ne sărutăm. Atât.

– Ce zici dacă o chemi și pe sora ta , m-a întrebat. Câteva zile doar, ca într-o vacanță. Prea multă carte, strică.

– N-o să vină, i-am răspuns, e prea fricoasă.

– Sunt sigur că știi tu cum să o convingi.

– Dacă mă scăpați de spanioli , vă promit că o fac să vină.

Peste câteva zile lumea vorbea că spaniolii dispăruseră fără urmă. Cică ar fi găsit părți din corpul lor pe la groapa de gunoi. Fetele plecaseră care încotro. Mie nu-mi păsa, eram liberă și trebuia să o conving pe soră-mea să vină câteva zile în Spania.

– Și, ai reușit? Irina a lăsat capul în jos. Încerca să fie stăpânită, dar lacrimile i-au spart colțurile ochilor:

– Da…