Pe Ion Liuţă n-o să-l găsiţi la vreun târg de meşteşugari. Cojocarul sucevean lucrează la el acasă, în Dolheşti. Aici îi vin clienţii, de prin toată ţara

De unde, domnule Liuța? Da’ parca mai stie sa-mi spuna lista întreaga de orase, dupa mai bine de 40 de ani de când face meseria asta?! Din Bucuresti, Brasov, din Constanța, Cluj, Iasi. „De peste tot”. Nu se poate să nu remarci contrastul între părul său alb şi mişcăriile-i pline de vigoare. E genul acela de om care te primeşte în bătătura lui ca pe cel mai bun prieten sau neam.

„Vara tăbăcesc, iarna cos”

Atâta doar ca acum, venind frigul, s-a pus pe treaba, iar de povesti, câte-n luna si-n stele, nu prea mai are timp. Asa e regula în meseria lui. „Vara tabacesc, iarna cos”.

Mai e o rânduiala pe care a respectat-o întreaga viața. Lucreaza numai în baza comenzilor ferme.

Deci încă sunteţi căutat? „Păi cum?!”. Aud primele cifre din conversaţia noastră. Între 25 şi 30 de cojoace sau veste pe lună.

Care e prețul lor? Depinde de marimea hainei sau altfel spus de câta materie prima s-a folosit. De la 300 pâna la 500 de lei. Musterii, nu gluma, as exclama eu. Dar ma linisteste imediat. „Puțini!”, raspunde el. Cum adica? „În tinerețe aveam dublu”. E asezat la masa lui de lucru, pe care troneaza masina de cusut.

Un alt timp

Camaruța în care am intrat e cât o gaoace. Ai senzația unei lumi care se coace încet, dar sigur. Doua zile lucreaza la un cojoc. Credeţi că e puţin? Staţi să vedeţi ce înseamnă pentru Ion ziua de lucru. Începe la trei dimineaţa şi se termină când soarele s-a dus demult la culcare.

Când patrunzi dumneata în acest univers timpul urmeaza un altfel de cadran. Miscat doar de degetele care împung încetisor acul, conducând ața în calculate împunsaturi. „Asa constatare!”, e uimit de felul în care am reusit sa-l citesc. Nu zice mai mult. Surâde.

Explicații tehnice

Pentru iarna asta are pregatite 1.000 de piei de oaie, numai bune sa intre în etapa produsului finit. „La un cojoc se folosesc cinci-şase”, intuieşte următoarea mea curiozitate. Se adaugă una sau două pentru garnitură.

Cum se tabaceste pielea de oaie? Îmi explica etapele. Mai întâi e curațata de resturile de carne sau de grasime. Spalata, degresata, folosindu-se metoda din batrâni, cu tarâțe. Nu intra în amanunte. Îmi dau seama ca sunt secrete care nu trebuie sa iasa dintre acesti pereți.

Pentru a capata impermeabilitate, o trece printr-o soluție de bicromat de potasiu, care la baza are un tip de sare cristalina. Cele mai usor de lucrat provin de la animalele tinere. „Netede si uniforme”. Chiar si fara aceste calitați, mesterul are ac de cojocul lor.

„Măcar povestea să nu moară” Atât mai are în plan, un muzeu al cojocăritului. Va aşeza ustensilele care au trecut prin atâtea generaţii ale creativităţii. Surprinzător e modul în care acest om priveşte cu seninătate cum bariera prezentului cade peste ceea ce alţii au crezut că ar fi nemurire. De ce vreţi să faceţi acest muzeu? Intuiesc un răspuns mai presus de obiectele pe care viitorimea le va vedea. „Măcar povestea să nu moară”.

Încăperea mecanizată

Mă invită într-o cameră alăturată, prezentându-mi câteva maşinării pe care tatăl său, Dumitru, la rândul lui cojocar, le-a construit prin anii ‘80. „Lam ajutat pe tata să facă tot ce vedeţi aici”, văd pe chipul său umbra nostalgiei. Cea mai importanta masina e pentru egalizat pielea. Alta, la fel de neprețuit, slujeste la finisat. Si pentru ca tot suntem în aria mecanica, gazda îmi face semn catre moara de porumb, de la strabunicul.

„Pietrele acestea au 150 de ani vechime”, îmi dau seama că mă aflu în mijlocul unui neam de gospodari, care şi-au făurit cele necesare traiului, nedepinzând astfel de nimeni.

„Cojocarii se pregătesc să devină o amintire”

Ne întoarcem la oile noastre. Dupa ce au fost trecute prin atâtea prefaceri, pielile sunt puse la uscat. Zece zile. Sa le vada soarele si sa le mângâie vântul cel domol, precum dealurile acestea line din jurul nostru, țesând agale culmile Vaii Somuzului.

Vad un cojoc pregatit pentru viitorul lui stapân. Albul imaculat e marginit de negrul liniar.

Jocul cererii si al ofertei a influențat în buna masura si gusturile. Daca altadata se faceau haine îmbracate, la rândul lor, cu flori, azi înfloriturile nu se mai cer. Motivul e simplu. Ar creste preul final, de la ampla manopera.

„Care a fost prima haina a omului? Blana”, surâde filozofic. Îsi schimba pe data zâmbetul în amaraciune. „Cojocarii se pregatesc sa devina amintire”.

„Măcar povestea să nu moară”

Atât mai are în plan, un muzeu al cojocăritului. Va aşeza ustensilele care au trecut prin atâtea generaţii ale creativităţii. Surprinzător e modul în care acest om priveşte cu seninătate cum bariera prezentului cade peste ceea ce alţii au crezut că ar fi nemurire. De ce vreţi să faceţi acest muzeu? Intuiesc un răspuns mai presus de obiectele pe care viitorimea le va vedea. „Măcar povestea să nu moară”.

Lipsesc ucenicii

Revine la tinerețea lui, când gaseai câte un meserias de aceeasi factura aproape pe fiecare ulița a Dolhestiului. Azi a mai ramas doar el. Ucenici nu are. „Cine să vină să lucreze în mirosul ăsta?!”, se referă în special la manevrele specifice degresării. Dar iata ca exista totusi cerere din partea pieței, îl îmboldesc spre dezvoltarea acestui subiect. „Asta e o meserie în care azi poţi avea mult de lucru, iar peste o lună, nimic”.

În satul lui. Tot timpul

În plus, cheltuielile de întreținere ale atelierului nu sunt de colea. Îi vine factura la curent electric, pe luna, 2.500 de lei. De la cât consuma agregatele. Nu vrea sa ma încarce si pe mine cu problemele lui. Asa ca îmi prezinta un brâu din piele de vițel. Stie sa faca si asa ceva. La fel si opinci. Se cauta si asemenea lucruri? „Da”. A îmbracat din cap pâna-n picioare ansambluri populare întregi. Pe cele din Vorona, din Tudora, din Botosani. Îmi arata casa lui, frumoasa, si gradina, si padurea. Din toate parțile îl cheama tot felul de munci de care trebuie sa se achite, cât e anul de lung. „Târgurile sunt departe, în satul meu am treabă”, iată motivul pentru care oricând i-ai bate la poartă îl vei găsi.

Doar sa întrebați de mesterul Ion Liuța si oricine, pe aici, stie imediat unde sa va trimita.

Meșterului îi lipsesc ucenicii, motiv pentru care consideră că meseria lui este pe cale de dispariție

Un cojoc costă între300-500 de lei