Ion de la Făgăraș din armata austriacă stă 20 de ani prizonier la ruși. O poveste cutremurătoare spusă chiar de el

Am iubit o fată, la noi, în Vad. Într-o permisie, ne-am luat. Am lăsat-o acolo, cu mama ei bătrână, fără apărare, prada miilor de cătane ce trecură prin sat...

Am vrut să dezertez, să fug la ei, ca să le dau o mână de ajutor.

Gândul că tata era bolnav şi că mama nu are nici ce mânca, ea, care mă iubia atâta, mă făcea să blestem războiul şi pe cei cari mă ţineau aci, în faţa morţii, cu sila...

Şi aş fi dezertat, dacă ruşii n-ar fi avut grijă să ne trimită în seara aceea, pentru prima oară, un val de gaze şi să ne bombardeze cu otrăvuri, care cădeau ca o ploae din cer şi unde cădea picătura ardea carnea ca vitriolul, braţul se învineţea şi omul începea să se sbată şi să se dea cu capul de pământ, până muria.

Vești proaste pentru șoferi. Spoliați și mai rău de ecologismul UE

Rețetă de plachie de pește. Se prepară fără complicații, dar trebuie respectate micile secrete

Un val de gaze galbene, mi-au trecut prin mască. Gazele mi-au ars gâtlejul şi plămânii. Am început să horcăi şi să tuşesc; sângele mă podidi pe gură... Până să fim evacuaţi, ruşii au pornit la atac.

Aşa am căzut prizonier la ruşi, cu pieptul ars, cu gura plină de sânge, cu ochii eşiţi din orbite... Aerul pe care-1 respiram, chiar după ce trecură câteva zile de la atacul de gaze, mi se părea gros ca de petrol aprins; el îmi gâlgâia pe gât, mă îneca şi voiam să-mi sfâşii pieptul cu ghiarele, ca să fac loc aerului să intre în mine...

Aşa, bolnav, m-au luat ruşii prizonier. M-au dus pe targă, nu ştiu cât timp, o oră, o zi sau o săptămână. Apoi, m-au înglobat într-un grup de alţi prizonieri nemţi, în care se aflau şi câţiva români din Ardeal, ca mine, şi am fost porniţi, pe jos, ca o turmă de vite, păziţi de cazaci cu bărbi roşii, cu armele încărcate şi cu biciuri...

Mersul mă făcea să gâfâi din greu; plămânii mă ardeau, de parcă mi-ar fi turnat cineva plumb topit în ei, de câteori suflam mai adânc. Ameţeli doborâtoare mă cuprindeau. Ades mă înăbuşam şi cădeam în drum. Cu biciuri şi paturi de puşcă, mă sculam şi porniam iar, blestemându-mi zilele şi îngenunchiînd uneori în faţa cazacilor, ca să-i rog să mă împuşte şi să sfârşesc cu viaţa aceasta de iad.

Mi-a fost însă scris mie să beau până la fund paharul de fiere al războiului.

Am fost mânaţi astfel pe şosele şi câmpii, zile întregi. Cei caricadeau de oboseală şi nu se mai ridicau când erau bătuţi cu pustile, erau lăsaţi să moară în zăpadă.