Candva, la poala Dealului Spirii din Capitala salasluia Stadionul ANEF, vatra sportului romanesc.
El a fost ras de pe fata pamantului de buldozere grabite sa inalte un simbol al deznadejdii, botezat pompos Casa Poporului. Pe ANEF, devenit Republicii, am nimerit din intamplare, la varsta prescolara, in ‘48, insfacat de-o aripa de tatal meu, caruia nu-i placea fotbalul, dar trebuia sa onoreze doua bilete varate pe gat de sindicatul intreprinderii, la o intalnire de Cupa Balcanica, impotriva modestei Albanii.
Un asemenea meci la care nu se inghesuiau suporterii rafinati a fost pierdut de tricolori cu 1-0. Capete plecate, susure de nemultumire si o tacere grea. Atunci n-aveam cum sa stiu ca imi voi impleti viata cu fotbalul si nici ca, peste o jumatate de veac, locul spectatorilor melancolici, cu costum si cravata, va fi luat de zgaltaiti cu petarde, lanturi si lozinci provocatoare.
Stadionul Republicii era o arena prestigioasa de vreo 45.000 de locuri. Era multifunctional, productiv si primitor. Aici, in potcoava uneia dintre peluze, aveam sa savurez baschetul absolut oferit de Harlem Globetrotters, o trupa de negri virtuozi aflata in turneu perpetuu si care imbina perfectiunea cu circul.
In acelasi loc am privit fascinat exemplare de rasa ale boxului nostru, un Dobrescu, Fiat, Linca, Tita, Negrea sau Mariutan. La o finala de campionat national avea sa rasara un mare talent provenit din Campina. Il chema Misu Nicolau, fie-i tarana usoara. Abia iesise din juniorat, propulsat de antrenorul si profesorul sau de latina, domnul Panaitescu. Avea sa-l invinga pe reputatul Dumitru Gheorghiu, in cadrul categoriei mijlocii.
Longilin, ager, tehnic, mereu intr-o superba defensiva activa, cu un joc de picioare derutant, cu eschive elegante, si-a obligat adversarul infuriat ca un taur sa loveasca in gol, pravalindu-se peste corzile ringului precum un sac aruncat in tarana. Din nefericire, impins in arena internationala, prea devreme si prea des, tabacit de adversari experimentati, a regresat cu timpul, sfarsindu-si prematur si cariera si viata.
Tot in incinta arenei de vis am asistat la numeroase editii ale Internationalelor de Atletism, onorate de nume grele. Iolanda Balas, care parea o raza de soare izbucnita invers, de la pamant spre cer. Recordmenii mondiali la 100 m plat, Ira Murchinson, Armin Harry, Wily Williams. Saritorul cu prajina Bob Gutowski, care a batut sub ochii mei un record mondial omagiat de spectatori cu ziare transformate in faclii. Ianusz Sidlo, cel mai faimos sulitas al vremii.
In batranul stadion am pipait cu privirea, ca pe un monument, cel mai mare si mai pur atlet al tuturor timpurilor, fondistul ceh Emil Zatopek, intr-o perioada in care nu existau atatia bani si atatea pilule ca azi. Avea sa-l invinga pe linia de sosire dupa o cursa de urmarire fantastica pe Vladimir Kut, o speranta sovietica, sub racnetele asistentei care-i scanda numele, inchipuindu-si ca infrunta colosul de la Rasarit.
In ‘61 aveam sa savurez prima nocturna din tara noastra, Steaua - „U” Cluj, cand marele Voinescu, aparand uluitor, abia a scos un 2-2, sub asediul „sepcilor rosii”, intaratate probabil de ineditul fasciculelor de lumini care sfasiau bezna, inundand gazonul. Cum am spus, peste amintirile catorva generatii a navalit, fara sa le poata ucide, silueta matahaloasa a Casei Poporului, in care se lafaie viitorul gri al Romaniei.
Recomandările noastre
