Au intrat împreună pe ușa aia ce sta scris cu litere opace – Direcția Națională Anticorupție. Eh, câte personalități nu trecuseră prin ce treceau ei.

- Auzi, fă, ăla nu e Oanță de la Pro TV? Crezi că aflară de noi ăștia de la presă?

- Du-te,mă, că ești chiar prost. N-ai văzut că e chel? Cum să fie Oanță?

- Îți zic, el era. Lasă că vezi tu deseară la știri.

- Costele, vezi-ți dracu de necazurile tale, că ăștia sunt ca ulii abia așteaptă să te ia în gheare.

- Ce vrei, fă, dacă mi-e drag și mie să mă văd la televizor? Acu ce să fac, să mor dacă m-au chemat ăștia aci? Că doar n-om ieși în cătușe să ne știe tot satul.

Ioana nu prea era în apele ei și își aranja într-una broboada. Naiba o pusese să-și cumpere celular, ca să aibă procurorii pe ce s-o sune. Nu- și explica cum aflaseră numărul ei, dar era convinsă că toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat blestematul de telefon. În urmă cu două zile, un comisar de la DNA o sunase să o invite la o audiere în calitate de martor. Să moară și nu altceva!

- Da de ce doar pe mine, domnu comisar? Că și bărbatu-meu știe.

- Citația este valabilă și pentru dumnealui, dacă tot ați amintit, puteți veni împreună.

- Ce dracu, fă, mă turnași la primul milițian care te întreabă de mine? De ce îi zisăși că știu ?

- Ce zisăi,mă, că nu zisăi nimica? Te căutau oricum și pe tine, ca să știi.

- De ce nu-l lăsași să mă caute? Săriși tu repede cu gura.

- Auzi, Costele, suntem împreună la bine și la rău.

Și, uite așa s-au urcat în microbuz și au venit la București. Mașina i-a lăsat la gară și de aici au luat-o pe jos înspre strada Știrbei Vodă, unde se află Direcția Națională Anticorupție. Au recunoscut clădirea mai cu seamă după ceata de ziariști care îi păzea intrarea. Au intrat, iar ofițerul de la poartă le-a cerut să se legitimeze :

- Doamne, iartă-mă, aici se intră numai cu legitimație?

- Buletinul, doamnă, dați-mi buletinul. La cine mergeți?

- Nu m-aș mai duce. La un comisar. Nu mai știu cum îi zice. Costele, cum îl cheamă pe ăla de ne chemă azi?

Noroc cu bărbat-său că și-a amintit, că altfel trebuiau să ia la rând toate birourile.

- Să vă puneți geanta pe bandă și telefonul în tăvița asta, le-a spus omul de la intrare. - Aoleu, lăsai telefonul acasă! Ce fac acu, cum intru? Nu știam că-mi trebuie.

- Nu vă trebuie, doamnă. Doar dacă-l aveți, trebuie predat.

Ioana și-a pus pe banda de verificare o plasă ce aducea a geantă și nu înțelegea cum vine treaba asta cu controlul. Adică polițistul vedea într-un televizor tot ce aruncase ea în sacoșă.

- Văzuși, Costele? Nimic nu poți să ascunzi de ăștia.

- Domnul procuror a zis să așteptați în sală.

Și-au luat plasa cu nimicuri și priveau temători la lumea din jur. Dintr-o dată, parcă le pierise glasul. S-au oprit amândoi în fața sălii de așteptare și nu îndrăzneau să intreprea multă lume înăuntru. Pe unii îi văzuseră pe la televizor, iar restul păreau și ei oameni importanți. Ioana și-a lăsat papucii la ușă și căuta, temătoare, un loc să se așeze. Nouă bănci de lemn, frumos rânduite la perete, pline de domni și doamne frumos îmbrăcați. Ca babele din sat duminica – își pun hainele bune și stau grupate pe la porți.

- Hai să ne așezăm acolo în colț.

Costel a împins-o pe femeie, trăgând cu ochiul la reacția oamenilor ce îi priveau uimiți.

- Fă, de ce dracu te descălțași? Nu vezi că toate doamnele au pantofi? Acu te aflară toți că ești de la țară.

 - Ce era să fac? Dacă așa sunt obișnuită? Mă duc să-i iau în picioare.

 - Stai aci, că strici tot. Lasă că-i iei când ne-o chema procurorul.

 - Costele, ăla din colț nu e de la PSD? Cum naiba îi zice? Ăla de-a fost ministru.

- Fă, tu pe toți îi știi? Taci și repetă ce-i spui procurorului când te-o întreba de pensiune.

- Îi zic tot ce-am învățat, Costele. Ascultă : satul nostru se află într-o zonă agricolă strategică, de importanță turistică.

- Într-o zonă turistică și strategică din punct de vedere agricol. Le încurcași, Ioano.

- Lasă că le știu. Mai departe. Eu și soțul meu ne-am ocupat de creșterea animalelor și ne-am gândit să ne facem o agropensiune.

- Să accesăm fonduri europene pentru o pensiune agroturistică. Ioano, nu mai pune de la tine. Trebuie să zici cum ne-a învățat domnul senator.

- Și dacă mă întreabă de ce ar fi venit lumea la noi în sat, ce-i zic?

- O zici pe aia cu statuia lui Dolănescu.

- Da nu mai bine zic eu de bunicul meu care făcea oale de lut pentru toate comunele?

- Și ce, fă, bunică-tu era mai important decât Dolănescu?

- Auzi, Costele, dacă ne-a turnat cineva că n-am crescut animale și că am mințit la minister când ne-au dat ăia banii? Eu cred că Floarea a fost că prea mă invidiază.

- Hai că ești și proastă! Tu crezi că ăștia de la DNA nu mai pot de tine și de Floarea. Ăștia îl vor pe senator. Cineva le-a spus că și-a făcut ditamai căsoaia cu bani de la Europa.

- Să vină cineva să zică de pensiune că nu-i a mea. Pai nu le arăt eu că am avut turiști?

 - Ai avut pe dracu! Crezi că soră-ta și cu mă-ta sunt turiste?

- Au venit cu geamantane sau n-au venit? Ce e turistul? Un om cu geamantan, plecat de acasă. Costele, tu ții cu ursul ?

Omul devenise grav și nu-i răspundea. Dacă procurorii îl scăpau pe senator și-l bagă pe el la pușcărie? Și la câți bani costase casa aia, neam de neamul lui n-avea de unde să-i dea înapoi. Regreta acum că se legase la cap cu senatorul. Nu prea înțelegea el bine cum stăteau lucrurile, dar știa sigur că e ceva necurat acolo. Îl pusese să semneze atătea hârtii și el nu întrebase niciodată nimic.

- Auzi, fă, ce faci tu când procurorii o să ne tragă pe sfoară și o să-l scape pe senator? Dacă ne găsesc doar pe noi vinovați? Dacă ajungem la pușcărie ? Nu mai bine ne salvăm noi pielea?

- Da nu zisăși tu, Costele, că trebuie să spunem ce ne-a învățat? De ce te sucești?

- Ia nu mă lua tu pe mine la rost. Du-te mai bine și cere la domnișoara un pix și o hârtie să scriu un denunț.

Ioana nu mai pricepea nimic. Muncise două zile să învețe declarația și acum o treceau nădușelile. Cu greu mai puteai respira aerul din preajma lor. Măcar șosete de-ar fi avut în picioare, dar ea își freca călcâiele crăpate de bara metalică de sub bancă.

- Domișoara avocată ai cumva o foaie de denunțuri și un pix?

A întrebat Costel o tânără din sala de așteptare. Femeia îl privea cu silă. Ce naiba voia nespălatul ăsta? Nu i-a răspuns.

- Domnișoară, cu dumneata vorbesc.

- Miroși îngrozitor, omule, cum naiba ai intrat aici? Du-te și te spală că ne omori pe toți.

Pe fond avea dreptate, dar parcă nu se cădea să-i arunce asemenea vorbe de ocară lui Costel. Bietul om s-a așezat pe banca lui, cu rușinea adânc înfiptă în priviri. Își freca genunchii pantalonilor și ar fi dat orice să se deschidă o groapă în podea și să se arunce acolo. Domnișoara avocat s-a ridicat să deschidă fereastra.

- Îți întoarce stomacul pe dos mirosul. De ce naiba nu ne cheamă odată procurorul? Nici nu și-a terminat vorbele că ofițerul de la intrare i-a îndeplinit dorința :

- Doamna avocat, puteți urca la domnul procuror. Au venit ambii martori.

- Dumneavoastră sunteți Costel Arnăutu?

- Eu.

- Mergeți după doamna avocat.

Dânsa este apărătoarea domnului Dănescu, asistă la declarația dumneavoastră.

 - Dănescu senatorul? a întrebat mirat Costel. Dumneata ești avocata lui?

Vădit afectată, domnișoara a luat-o înainte.

- Stai să vezi acu ce-mi put cuvintele, i-a strigat Costel.