La 8 septembrie, 1504, personajul biblic David, puștiul viteaz și isteț care l-a învins pe uriașul Goliat, avea să devină simbolul Florenței, odată cu dezvelirea statuii sale realizate de Michelangelo. Orgolioșii florentini își regăseau spiritul independent în celebra lucrare, care imortaliza în marmură prețioasă victorie a curajului în fața tiraniei. În mai bine de o jumătate de mileniu, capodopera a devenit cea mai cunoscută sculptură durată vreodată și a devenit nu doar un simbol al Florenței, dar și al întregii Renașteri.

Nu există curs de istorie, fie a artei, fie a culturii, fie chiar a omenirii, care să nu pomenească și să reproducă imaginea statuii lui David. Ea nu a lipsit nici din lecția despre Renaștere, prezentată elevilor de profesoara Hope Carrasaquilla, director al Școlii Clasice din Tallahassee, Florida. Imediat, un părinte a adresat o plângere consiliului școlii, prin care a protestat împotriva profesoarei care i-ar fi expus copilul la „materiale pornografice”.

Până aici, nimic ieșit din comun. Unii oameni, întâmplător și părinți, nu sunt capabili să priceapă diferența astronomică dintre pornografie și artă, chiar dacă este vorba despre arta clasică, validată de criterii estetice și culturale consacrate superlativ de timp. Uluiala vine din faptul că cei din consiliul școlii au dovedit exact același nivel cu cel al părintelui ultragiat și i-au solicitat profesoarei demisia atât de la catedră, cât și din funcția de director. Oricum, alternativa ar fi fost concedierea.

Se tâmpește lumea? A fost întrebarea pe care mi-am pus-o imediat ce am auzit povestea petrecută în școala din Florida. Din ce în ce mai adesea îmi pun întrebarea asta. Cum să nu ți-o pui, atunci când auzi din ce în ce mai adesea, că mai nimic din cele pe care ți-ai clădit cunoașterea și cultura nu mai este „politic corect”, nu mai corespunde „noii morale” neo-marxiste. Marea cultură pe baza căreia nenumărate generații s-au sensibilizat și educat este amputată. Mari scriitori sunt eliminați din programele școlilor și universităților, unor capodopere ale cinematografiei mondiale le sunt cenzurate scene, se dărâmă statui, s-a ajuns cu demența până acolo unde minunate filme din genul desenului animat să fie trecute la index, mai nou, iată, o capodoperă a Renașterii este considerată educațional-moral atât de nocivă, încât menționarea ei la clasă se poate lăsa cu trecerea profesorului în rândul șomerilor.

Să nu mă întrebați ce vor ăștia de la lume și viață, pentru că nu am răspunsul. Mi-am pus și am pus întrebarea asta de nenumărate ori, dar nu mi-am dat și nu mi s-a dat niciun răspuns în măsură să-mi tălmăcească rostul unor asemenea sminteli. Ceea ce știu este că ele nu sunt niște noutăți în istoria omenirii. Nici măcar asta cu goliciunea statuilor. Găsim un episod de același ridicol absurd, extras din realitatea Clujului anilor `50 ai secolului trecut, așezat de prozatorul Marin Preda în romanul său, „Cel mai iubit dintre pământeni”. Nu, nu a fost rodul fanteziei scriitorului, ci inspirat de realitatea acelor ani, un produs al tembelismului marxist, părinte al celui neo-marxist, de astăzi. Să-l ni-l reamintim:

„Se epurează și clădirile”, continuă Matilda. „Cum clădirile?!” făcui eu mirat. „Da, clădirile. Cunoști blocul din centru, vizavi de Hotel Royal, construit de marele Gociman, cu splendide cariatide... Ei, cariatidele acestea, din pricina sânilor, vor fi dărâmate zilele astea. Tovarășul Calcan, președintele comitetului provizoriu al sfatului popular, ne-a dat, foarte indignat, ordin să terminăm cu «porcăriile» astea...” „Nu i-a explicat nimeni?” „Ce să-i explice?” „Să i se arate albume de orașe, clădiri antice, temple...” Matilda drept răspuns își dădu capul pe spate și râse, semn că ori îl cunoștea bine pe acest Calcan și ar fi fost comic să încerce cineva să-i explice, ori chiar i se explicase și Calcan dăduse un răspuns într-adevăr comic. „Mie, continuă Matilda, mi-a dat Calcan acest ordin, nu știu de ce a cășunat pe mine, te pomenești că i-oi fi plăcut, m-am gândit, și i-am spus că o operă de artă nu se dărâmă, e ceva frumos... Aiurea! Cum frumos, tovarășă, zice, dacă dumneata ai umbla cu curul gol pe stradă, asta ar fi ceva frumos?! (de unde am dedus că între sâni și ...rest el nu face nici o deosebire, ca și când nu din sâni ar fi supt laptele cu care l-a hrănit mă-sa când era în fașă). Executați ordinul, zice, și în trei zile să nu mai văd chestiile astea în plin centrul orașului.” „Și le-ați dărâmat?” „Încă nu! Mai încercăm să intervenim, dar nu cred că vom reuși...” […] „S-a dat ordin să vopsim zidurile orașului, continuă ea, zidurile vechii cetăți. Nu i-au plăcut tovarășului Calcan, a spus că sunt urâte, să le vopsim în roșu. Cred că s-au și apucat de treaba asta”, exclamă ea în hohote.

„...în hohote”? Păi, da, pentru că îți vine să râzi. La fel cum, trecând peste drama dascălului american de a se vedea aruncat pe drumuri, îți vine să râzi de faptul că într-o școală de pe suprafața planetei ăsteia, Michelangelo poate fi considerat un pornograf. Da, de prostie se râde. Doar că râsul îți poate îngheța pe buze, imediat ce parcurgi ultima parte a episodului relatat de Marin Preda:

„Într-o revoluție se întâmplă multe, revoluția și le asuma, erau inevitabile, când pe scena istoriei apăreau masele... da, puteau călca în picioare câteva cărți, se dărâma o cariatidă, ei și? Aveam să le retipărim acele ediții, ceva mai târziu, desigur, și construi alte cariatide, când tipi așa de proaspeți și idioți ca de-alde Calcan vor fi înlăturați... Puțin pot totuși să anticipez. Nu numai Matilda râdea și nu numai de Calcan, ci și de miniștri, cum era celebrul Zăroni, asupra căruia circulau un număr incredibil de anecdote, reînnoite aproape zilnic: revoluția părea să aibă am caracter pașnic; părea, dar curând râsul avea să le înghețe multora pe buze...”

Ne va îngheța în curând râsul pe buze?

Puteți vedea varianta VIDEO a editorialului AICI