Benignă zi e 25 ianuarie. Ca un respiro între un maraton tricolor și un periplu printre mărețele realizări ale poporului strâns unit în jurul marelui cârmaci.
Pe 25 ianuarie, românul își trage sufletul după ce a marcat Unirea Principatelor prin mesaje eroice și se pregătește pentru 26 ianuarie, ziua de naștere a lui Nicolae Ceaușescu.
Dacă postările despre Unirea din 1859 s-ar fi oprit la pasul făcut acum 163 de ani de români pentru a avea propria casă ar fi fost, din punctul meu de vedere, perfect. Dar nemulțumirea față de clasa politică actuală îi face să caute repere printre personajele Unirii. Imaginea idealizată a personajelor din trecut nu suportă nicio corectură, nicio umbră. Ce importanță are că Alexandru Ioan Cuza a deviat de la conduita unui domnitor sau că anii săi de domnie au însemnat o continuă luptă cu membrii grupului care l-a urcat pe tron? Pe cine interesează că vodă a fost devorat de proprii susținători?
La fel se va întâmpla și mâine, de ziua lui Ceaușescu. Tot răul Epocii de Aur va fi trecut cu vederea sau chiar negat, pentru a putea compara industria sau politica externă din acei ani.
Ce înseamnă, însă, idealizarea unui trecut, chiar cu riscul asumat al denaturării adevărului istoric? Dacă ar face-o autoritățile, ar fi o manipulare, cum au mai avut românii în istoria modernă. Dacă e asumată de oamenii simpli, ea trădează nemulțumire față de viața actuală, convingerea că lucrurile merg într-o direcție greșită, ea e rodul unui popor care-și privește conducătorii cu deznădejde.