”Cine are părinți, pe pământ, nu în gând,/ Mai aude și-n somn, ochii lumii plângând”. ”Repetabila povară”. Numai că ochii lumii au plâns la începutul acestei luni, fix o săptămână. Adică exact timpul stabilit de Marcel Ciolacu ca să se facă niște controale în azilele de bătrâni. O săptămână de indignare. O săptămână de revoltă. O săptămână de imagini și povești groaznice.
Bătrâni înfometați care și-au mâncat hainele, pentru că în stomacul lor s-au găsit nasturi și fermoare, bătrâni scufundați în fecale, pentru că nimeni nu se îngrijea să-i schimbe, bătrâni care erau maltratați de cei care ar fi trebuit să vegheze la siguranța lor, bătrâni care își strigau disperarea de se auzea pe toată strada unde se afla azilul în care erau încarcerați, cohorte de salvări beculind a urgență și plutoane întregi de medici și paramedici, în combinezoane roșii, năvălind însoțiți de jandarmi și polițiști, să-i salveze pe nevolnicii aflați înăuntru.
O veche vorbă românească spune cu înțelepciune, așa cum spun toate vorbele noastre: ”Cine n-are bătrâni, să și-i cumpere!”. Iar cine are, să-i maltrateze, să le ia casele și pensiile și să-i facă să moară cât mai repede. ”Oamenii mor oricum, și cu, și fără sistem” declara cinic în 2019 purtătorul de cuvânt al CNSAS. De atunci, mentalitatea nu s-a schimbat. Bătrânii mor oricum, așa că nu mai are rost să-i îngrijim. Am luat lumină în acest sens de la doamna Christine Lagarde, directorul marelui FMI, care a spus: „Batranii traiesc prea mult și este un risc pentru economia globală. Trebuie facut ceva”. Dacă tot trebuie făcut ceva cu bătrânii care trăiesc prea mult, să începem cu exemplul doamnei Lagarde, că și ea e tot bătrână.
Să revenim însă la ce ne doare pe noi, aici, acasă. Sau, mai exact, simulăm că ne doare. Când a început scandalul azilelor de bătrâni, o clipă am căzut în patima prostiei și am crezut că acum se va rezolva ceva. Din păcate, la două săptămâni de la începutul poveștilor de groază, mult mai dure decât în ”Azilul de noapte” a lui Maxim Gorki, am înțeles că totul nu a fost decât o mascaradă politică.
Pentru această afirmație, am și două argumente. Și nu este vorba despre faptul, constatat de fiecare dintre dumneavoastră, că nu s-a mai pomenit nimic despre stabilimentele torturii, după închierea săptămânii de foc ordonate de Ciolacu.
Primul. Ce s-a întâmplat cu bătrânii care au fost ”relocați”. Foarte mulți dintre ei au fost transportați la spital. Unii pentru a fi tratați de suferințele cronice care-i chinuiau, alții pentru a fi evaluați de medici. Unde se află ei acum? În spital, nu te ține mai mult de două săptămâni. Bolile cronice se tratează acasă, sau la azil, pentru cei care ”acasă” înseamnă azilul, nu la spital. Unde au fost ei duși după externare? Poate unii dintre ei, din mila medicilor, mai sunt și acum tolerați pe vreun pat de spital, în vreun salon uitat. Dar cei mai mulți dintre ”relocați” unde sunt? Ați auzit dumneavoastră să se fi reabilitat între timp vreun azil? Ați auzit cumva să fi dat cineva vreo mână de var pe pereții coșcoviți și plini de igrasie, sau să pună faianță nouă în bucătăriile colcăind de gândaci? Nici vorbă. Atunci, după ”relocare”, unde au fost re-relocați acești oameni? Unde sunt ei acum și, mai ales, cum sunt îngrijiți? Nu mai interesează pe nimeni.
Al doilea argument. Devine din ce în ce mai clar că nu a fost decât o manevră politică. Niște nenorociri folosite în scopuri josnice, de radere a adversarilor și compromitere a celor din cealaltă tabără politică. Dacă toată tevatura, lacrimile și indignarea publică, s-a declanșat doar pentru ca doi-trei funcționărași corupți să intre în arest și să fie destituiți Budăi, Firea și bărbatu-său să fie băgat în ghenă până peste urechi, atunci este prea puțin. Prea puțin pentru trambalarea unor suferinzi, doar de dragul unui spectacol cu o finalitate ticăloasă.
I-aș fi crezut că nu a fost nimic politic, nimic de speculat, ci chiar au vrut să îndrepte ceva, dacă lucrurile ar fi fost duse până la capăt. Când a început scandalul, au apărut câțiva speriați în Piața Victoriei, cu ”#toți știau”. Păi dacă toți știau, hai ”#toți să răspundă”. După demisia celor doi, nu s-a mai haștagit nimeni prin fața Palatului Victoria. Deși Raluca Turcan, ministrul Culturii care nu prea nimerește să spună câți ani are și care a făcut pian zece ani, în clasele a șaptea și a opta, a aprobat cu mânuțele alea două, cu care cânta la pian, avizul pentru un azil al morții. Nicolae Ciucă, sigur cel mai gângav și obedient premier pe care l-am avut, mai obedient chiar decât Boc sau Ponta, a primit raport de la Corpul de Control. Scandalul azilelor l-a afectat așa de tare, încât a plecat în surghiun, să-și revină, tocmai la mare, la Neptun, la o vilă de protocol. Haștag, ăștia când răspund?
Când a început războiul din Ucraina, românii au alergat la graniță cu oale cu sarmale și gogoși calde, să-i hrănească pe cei care fugiseră să nu-i omoare Putin. Pe bătrânii noștri nu-i omoară Putin. Ni-i omorâm singuri. Câți dintre noi au mers cu o oală cu sarmale la un azil din care se auzeau strigătele de foame ale bătrânilor? Sau cu câteva gogoși calde? Într-o zi obișnuită, nu la sărbători, când năvălesc politicienii, cu mai multe camere de luat vederi decât pachete pentru amărâți, arătându-și mărinimia și empatia.
”Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei, Care ştiu dureros ce e suta de lei.”
Cum ați îndrăznit, mă, ticăloșilor, să-i maltratați și să-i jecmăniți pe cei care au construit țara asta, ca să aveți voi ce fura și vinde altora?
P.S. Poate se întreabă, retoric măcar, și parchetul. Foarte mulți bătrâni erau sedați. Zăceau legume, ca să nu-i deranjeze pe îngrijitori. Medicamentele acestea au un regim special. Nu se dau oricum și oricui. Încercăm și noi să dezmembrăm rețeaua care furniza cantități uriașe de sedative azilelor?
Urmăriți varianta video a editorialului, AICI.