Iubiții mei, au trecut iată primele 25 din cele 100 de zile ale acestui Pelerinaj. Am primit momentul cu emoție pentru că timpul, în mintea mea, s-a distorsionat iremediabil cu exact primul pas pe care l-am făcut în 29 iunie, prima zi a restului vieții mele.
Simt aceste 25 de zile ca și pe 100, uneori ca și pe 1000, iar în anumite momente ca și pe o zi, o clipă, o bătaie din pleoape sau trei scuturări din codița oiței. Ajung să înțeleg și să reînțeleg că există doar un singur moment - momentul prezent - și o singură direcție - înainte. În rest doar amintiri care au trecut, amintiri pe care nu pot să le retrăiesc oricât aș încerca, pentru simplul fapt că ele nu mai există decât sub forma unui ecou fin dintr-un colț îndepărtat al minții mele. Rămân acolo ani și ani de-a rândul ca niște sfetnici credincioși ai mei, pregătiți să îmi ușureze noile decizii pe care trebuie să le iau în fiecare zi. Unii îi spun experiență, alții înțelepciune. Eu cred că este cel mai perfect mecanism din
univers. În fiecare zi trec prin încercări. Mici
examene pe care trebuie sa le dau și pe care trebuie să le trec. Dacă nu le trec, fie din cauza faptului că nu am depus îndeajuns efort sau pur și simplu din cauza faptului că nu m-am prezentat, ajung să repet același examen, cu același nivel de dificultate. Uneori observi unul dintre cele mai triste lucruri ale acestei vieți, oameni care dau mereu același examen, o viață întreagă. Se încăpățânează să afirme cu smiorcăiala specifică lașilor că examenul e aranjat sau e nedrept sau e prea greu, ignorând faptul că ei nici măcar nu s-au prezentat. Non combat se numește asta și este o boală.
Boala celor leneși. Iar lenea, după cum știm, este arhi-dușmanul iubirii. Toate relele care mi s-au întâmplat în viața mea mi s-au întâmplat din cauza acestui parazit care este lenea. Efort puțin sau deloc și odihnă multă. Calea dosită în locul căii drepte. Cărarea umbrelor și a tenebrelor în locul limpezimii care luminează toate. Aici se cuvine însă să facem o precizare extrem de importantă. De ce nu acționăm? De ce suntem mulțumiți cu mlaștina în care ne bălăcim? Da, de lene... dar de ce ne este lene? Pentru că ne-am obișnuit! Ne-am obișnuit cu un anumit stil de viață, cu un anumit viciu, cu un anumit limbaj, cu un anumit cerc de prieteni, cu un anumit gen de hrană sau băutură, cu o emisiune la televizor. Forța obiceiului este mai puternică decât forța combinată a tuturor oamenilor de pe acest pământ. În afară de unul. În afară de tine. Pot să te roage toți oamenii din lume să renunți la una sau să te apuci de alta. Nu are nimeni nicio putere. Doar tu poți hotărî dacă te prezinți la examen sau nu. Dacă vrei să treci sau nu. Dacă vrei să-ți fii superior ție. Nu superior altora, superior ție, celui care erai tu mai înainte. În momentul în care vrei și chiar depui efortul necesar pentru a face acest lucru, se întâmplă minunea. Realizezi că ești puternic, cel mai puternic om din lume! Pentru că brațele întregii lumi nu au putut să te miște, doar tu ai putut! Tu, singurel, cu mânuțele și cu picioruțele astea două! Nu este însă ușor! După cum spuneam, forța obiceiului este atât de puternică, atât de cumplită, încât mulți oameni preferă să treacă prin viață doar făcând umbră pământului, la nivelul solului mereu, precum familia inelatelor. Pentru că DOARE să te ridici! Acesta este cuvântul, DOARE! Însă durerea ridicării este doar de un moment, de pe burtă în genunchi și din genunchi în picioare. Îți umfli plămânii cu aer curat, privești înspre cer și simți cum Dumnezeu te sărută pe creștet. Acel sărut e bucurie, bucuria care nu poate fi surprinsă în cuvinte, pentru că e perfectă și cuvintele nu sunt. Acea bucurie înseamnă că durerea a trecut. Cât a durat? Cât durează dacă mă târăsc pe burtă în fiecare zi a vieții mele? Iubitul meu profesor de psihologie de la Institutul Teologic "Sf Vladimir" din New York, vrednicul de cinste Dr. Al Rossi, ne-a povestit la un moment dat despre un caz, un om care avea tendințe sinucigașe. O mulțime de rude, psihiatri, prieteni și psihologi au încercat să îl ajute însă cu puțin succes. Era hotărât pe ideea lui. Într-o bună zi se hotărăște să o pună în aplicare. Se urcă pe unul dintre cei mai înalți zgârie nori din oraș, iese pe acoperiș, se apropie cu încredere de margine și se aruncă în gol. Ce nu observase el în avântul lui era schela instalată fix două etaje mai jos, rămasă de muncitorii care lucraseră acolo cu o seară înainte. Și camera video atașată de schelă. După câteva momente în care a fost probabil năucit întrebându-se dacă aceasta e viața de apoi, omul nostru se ridică cu greu în picioare. Tremurând, cu câteva dâre de sânge pe mâini și în colțul gurii, omul începe un ritual de neimaginat. Începe să se curețe de praf. Haina, pantalonii, chiar și pantofii. Își aranjează chiar și părul. Cinci minute pline. Apoi se întoarce tacticos și se aruncă în gol. Optzeci de etaje mai jos devine un punct de grăsime pe șosea.
Din păcate acest om era bolnav psihic și nu putea fi nici ajutat nici osândit. Însă pentru acei dintre noi mai încăpățânați, mai îndărătnici în propria noastră cerbicie, el este un exemplu a ceea ce înseamnă determinarea paroxismică de a rămâne la nivelul solului, lipit de pământ. Acesta bietul s-a îmbinat atât de bine încât doar cu lopata l-au mai deslipit. Pe noi, iubiții mei, să ne ferească cerul de sărutul pământului în locul sărutului pe creștet al lui Dumnezeu!