E una dintre puținele zile din an când wall-urile devin tricolore și cântecele patriotice iau locul rețetelor de la bunica și a postărilor de la coadă la telescaun. Ziua Unirii Principatelor Române este, însă, un moment din istoria noastră care trebuie marcat, de fiecare, așa cum poate sau așa cum crede. 24 Ianuarie 1859 este unul dintre acele hotare peste care, dacă națiunea noastră nu ar fi trecut, harta acestei părți a Europei ar fi arătat altfel.

Personajele principale ale poveștii, de la popularul Moș Ion Roată la vizionarul Mihail Kogălniceanu sau carismaticul Alexandru Ioan Cuza, au căpătat diverse valențe, în funcție de epioca istorică în care s-a spus și rescris povestea.

În anii comunismului, omul din popor Moș Ion Roată era supraevaluat, acum e rândul lui Cuza, oferit de mulți drept un model din istorie la a cărui valoare nu se mai ridică liderii de astăzi.

Poate în astfel de momente e bine ca istoria ”să ne tragă de mânecă” și să ne atragă atenția că marile momente sunt făcute de oameni, cu bune și cu rele.

Azi ne ”trage de mânecă” Alex Mihai Stoenescu, prin intermediul unei pagini despre un eveniment tragic din perioada de sfârțit a domniei lui Cuza. Personajele? Și comandantul represiunii armate și cei arestați fuseseră eroi ai Unirii din 1859!

Revuluțiunea de la 3 august 1865

“O revoluţiune se presimte, cum se simte cu vreo câteva minute mai înainte un cutremur mare de pământ!” Aceste cuvinte au fost publicate de Ion C. Brătianu prin scrisoarea deschisă adresată prefectului Poliţiei, Mihai Marghiloman, la 1 august 1865 La un an şi trei luni de la lovitura de stat din 2 mai 1864 singurele consecinţe vizibile şi cu efect în rândul populaţiei erau cele negative. Legea pământului eşua lamentabil în faţa aplicabilităţii, taxele şi impozitele sporeau, se înmulţeau şi loveau tocmai pătura de mijloc românească, dispusă la dezvoltare, noul sistem politic nu părea eficient, în schimb devenea tot mai evidentă concentrarea la vârf a puterii, în mâna unui domnitor distant şi a unei camarile corupte.

Pe acest fond, Alexandru Ioan Cuza  acordase încrederea sa unui guvern straniu, numind prim-ministru pe Nicolae Kretzulescu (şi ministru de finanţe) – o personalitate cinstită, dar lipsită de experienţa conducerii -, şi ataşându-i la ministerele “de forţă” nişte personalităţi apropiate Tronului: generalul Ioan Em. Florescu (Interne, Agricultură şi Lucrări publice), Nicolae Rosetti-Bălănescu (Externe şi ad-interim la Control), Dimitrie Cariagdi (ad-interim la Justiţie şi Culte), general Savel Manu (Război).

Cu un guvern de patru miniştri, în care generalul Florescu răspundea de agricultură iar ministrul de externe răspundea şi de controlul intern, cu un prim-ministru medic, posibilitatea de redresare economică a României era greu de conceput. În mandatul acestui guvern ( 24 iunie 1865 – 11 februarie 1866), Nicolae Kretzulescu a preluat în două rânduri şi ministerele de Interne, Agricultură şi Lucrări publice, iar aducerea unui ministru nou la Externe în persoana lui Grigore Bengescu a durat între 2 şi 3 octombrie 1865.  Adică, a fost ministru o zi, între două deplasări cu trăsura!

Pe fondul unei nemulţumiri cvasigenerale şi mocnite, Kretzulescu decide să aplice legea asupra monopolului tutunului, pentru a spori veniturile statului: "În acest minister (guvern) al său, Kretzulescu avu de aplicat o lege foarte grea, acea a monopolului tutunurilor pe care, cum am văzut, el, deşi nu o încuviinţa în principiu, o recunoştea de trebuitoare în acel moment de greutăţi financiare.

Monopolul fusese introdus de Steege în 1864, pentru a compensa lipsurile provenite din veniturile domaniale; dar ministrul Strat, care urmase lui Steege, voia să amâne punerea în aplicare a acestui monopol.

Kretzulescu, care luase în 1865, pe lângă Preşedinţia consiliului, şi ministerul finanţelor, ne spune că << găsindu-mă în faţa unei legi pe care eram chemat să o aplic, n-am vrut să pactizez cu tutungii şi cu toptangii, n-am vrut să fac treburile lor, să mă supun la ameninţările lor, ci, ţinând mai mult la punga statului decât la a lor, am depus stăruinţele cele mai energice>>”. Măsura a trezit nemulţumirea oraşelor, precum şi a negustorilor de tabac, care erau legaţi de plantaţiile indigene şi de importul de produse scumpe din Orient.

Erorile soluţiei politice, rezultate din lupta fără menajamente dintre cele două grupări între 1848 şi  1863, au produs încă de la debutul statului naţional modern un haos economic şi financiar, care n-a putut urma nici măcar traseul cunoscut al mercantilismului european. În consecinţă, “singurul mijloc de acumulare capitalistă al fracţiunii revoluţionare burgheze este exploatarea Statului.

Statul, în concepţiunea sa, înseamnă centralizare: biurocraţie, armată, fisc şi monopol, şi toate acestea sunt prilejuri de afaceri politicianiste (delapidări, corupţiuni, bacşişuri, furnituri pentru armată, construcţiuni publice, etc.)”. Aşadar, când Nicolae Kretzulescu se referea la conflictul său cu negustorii şi vânzătorii de tabac, substratul era neputinţa politicului de a domina economicul printr-un program naţional coerent.

Importul de legislaţie franceză îşi arăta defectele: “Îndeplinirea sarcinilor publice şi întărirea forţei Statului înlăuntru şi în afară necesitau resurse financiare însemnate. Acestea nu se puteau realiza decât sau prin înmulţirea cantităţii de monedă, în special prin exploatarea minelor de metal preţios, sau prin deschiderea unor noi isvoare de impozite”.

Revenind la începutul lui august 1865, putem afirma că evenimentul de care ne ocupăm acum a fost declanşat pe fondul eternului conflict între fiscalitate şi economie subterană. La el s-a adăugat starea de nervozitate a comercianţilor din centrul Capitalei, unde se introduseseră măsuri de igienizare şi protecţie împotriva epidemiei de holeră. Într-o notă la binecunoscuta comunicare făcută de Alex.

Lapedatu în faţa Academiei Române la 26 martie 1943, se dau amănunte asupra evoluţiei acestui flagel: “Se pun carantine la toate şchelele de pe Dunăre, dela Ismail până la Severin. Dar epidemia trece în ţară, făcând mari ravagii. La Galaţi, dela 1 la 15 august, 378 cazuri, din care 156 mortale. La Brăila, între 1 şi 11 august, 580 cazuri, din care 207 mortale. La 3 august 1865, Primăria profită de măsurile de carantină anunţate prin "Monitorul Oficial" nr. 168 şi îi obligă pe precupeţii din Piaţa Mare să vândă marfa numai la tarabele amplasate de municipalitate. Bineînţeles, la preţuri exagerate. Unul din argumente este “vânzarea higienică a fructelor”.

Oamenii protestează zgomotos, apoi se adună şi se revoltă, în momentul în care produsele lor sunt risipite s-au distruse în mod ostentativ  de agenţii Primăriei. Lor li se asociază imediat “debitanţii” de tutun şi protestul ia amploare: “Agenţii Primăriei, căutând să execute, în chip samavolnic, măsurile Municipalităţii, negustorii recalcitranţi se opuseră. De aici încăierări şi bătăi, care se transformară într-o adevărată rebeliune.

Barăcile fură sfărâmate, localul Primăriei invadat şi ocupat, iar autorităţile alungate şi maltratate. Totul înăuntru fu jefuit, distrus şi aruncat afară (…) Aşa începu mişcarea. Între timp numărul răzvrătiţilor crescu considerabil prin bandele înarmate de tulburători, care se formară în diferitele puncte ale oraşului (în faţa Pasagiului Român, în strada Poliţiei etc.) şi care se îndreptară spre locul rebeliunii.  Guvernul, crezând că se află în faţa unei răscoale cu caracter general, scoase întreaga garnizoană a Capitalei împotriva rebelilor. Într-o jumătate de ceas, sub privegherea personală a ministrului de interne, generalul Florescu, armata ocupă şi închise, manu militari, toate intrările şi ieşirile uliţelor ce duceau la piaţa unde se concentraseră răsculaţii, cuprinzându-i astfel din toate părţile.

După somaţiile legale, trupele primiră ordin să atace şi  împrăştie mulţimea. Întâmpinate cu o ploaie de pietre şi focuri de armă, ele răspunseră cu salve în aer. Departe însă de a se fi intimidat, răzvrătiţii dădură un şi mai viguros atac, aşa că trebui să se tragă în plin şi să se ordone şarje de cavalerie. Refugiindu-se şi închizându-se în casele din jurul pieţii, dinspre uliţa Beilicului şi în Hanul Manuc, ei continuară lupta, aruncând cu pietre şi trăgând focuri de armă pe ferestre. Numai când porţile caselor fură sfărâmate cu tunurile şi oastea pătrunse înăuntru, alungând cu puterea pe rebeli, numai atunci rezistenţa încetă. Lupta ţinuse trei ore”.

Atacul asupra Primăriei fusese deosebit de violent: “Mulţimea care-l urmase (pe Ioan Niculescu, tistul gardiştilor nocturni din sectorul Roşu al Bucureştiului n.a), oprindu-se puţin la somaţiunea d-lui Duţulescu şi văzând că soseşte în momentul acela doi jandarmi ai Prefecturii călări şi armaţi, s-au ţinut un moment în  respect; dar puţin după aceea, ivindu-se o altă bandă de oameni armaţi cu ciomege ce veneau tot despre strada Bazaca, s-au unit cu cei dinainte veniţi, care, armându-se şi ei cu ciomege, cu scânduri rupte din baracele comunale şi alţii cu pietre, au pus pe goană pe cei doi jandarmi husari şi apoi năvăliră cu toţii în ospelul comunal (Primăria), unde, sfărâmând uşile de jos şi rănind pe Preda Ioan Botea, Tudose Dinu, Nicolae Ioniţă şi Licsandru Ioan, cei trei dintâi dorobanţi ai Primăriei şi cel din urmă sergent de zi în serviciul Primăriei, au spart şi au sfărâmat geamlâcul de la antreul de sus, care era încuiat şi au năvălit cu urlete sus”

Pe străzile Bucureştilor au fost înregistraţi, conform unei estimări aproximative, un soldat mort, un ofiţer şi 7 soldaţi răniţi, 7 morţi şi 30 de răniţi din rândul rebelilor. Au fost arestate  150 de persoane. Conform altei surse (Mihai Dimitri Sturdza), au fost 20 de morţi, iar presa din Rusia a folosit prilejul pentru a lansa un nou atac propagandist asupra României: "Au fost la Bucureşti peste 200 de morţi, între care femei şi copii. Armata nu s-a dovedit doar nemiloasă, dar şi barbară(…) Sângele nevinovaţilor a stropit străzile Bucureştiului". Ziaristul I.G.Valentineanu folosea aceleaşi cuvinte grele pentru a descrie duritatea unei represiuni despre care istoriografia noastră nu vorbeşte: "La 1865, august 3, coaliţiunea de răsturnare profită de lipsa domnului din ţară pentru a-şi cerca norocul, şi provocă revolta din piaţa Sf. Anton, făcând pe generalul Florescu să puie şi să dea cu tunurile în piaţă unde căzură o mulţime de victime. Acest act vandalic şi imprudent compromise cu desăvârşire guvernul lui Cuza-Vodă şi încuragia mai mult partidul coaliţiunii de răsturnare". Peste noapte, centrul oraşului a rămas blocat în stare de asediu, apoi trupele au fost retrase la cazarme în dimineaţa următoare.

Pe timpul desfăşurării evenimentului, guvernul a coordonat reprimarea din sediul Ministerului de Război. Cu nivelul de informaţie lăsat aici, rebeliunea din 3 august 1865 s-ar înscrie în rândul numeroaselor revolte locale înregistrate pe timpul domniei lui Cuza şi având drept cauze instabilitatea politică, slăbiciunea instituţiilor, inconsistenţa reformelor economice: “Neputând remedia sau atenua aceste multiple şi greu suportabile lipsuri şi neajunsuri, guvernul se mulţumea a le explica şi justifica ca consecinţe ale stării de transiţie, dela regimul cel vechiu, feudal şi oligarhic, al Regulamentelor organice, la regimul cel nou, liberal şi democratic, al Convenţiunii”. Dar incidentul trebuia să se transforme în “revuluțiune” în presă și în propagandă,  pentru a intra în istoria de luptă a unui partid politic.

Au fost arestaţi imediat lideri ai Partidei Naţionale: Ion C.Brătianu, C.A.Rosetti, Alex. Golescu-Albu, Costache Brăiloiu, Eugen Carada, Corneliu Lapati, Grigore Serrurie, sub acuzaţia de instigatori ai rebeliunii.  În raportul prefectului poliţiei Capitalei se prezentau argumentele care au stat la baza deciziei de arestare a lui C.A.Rosetti. Trei martori au relatat că, trecând pe strada Academiei au observat în faţa casei lui C.A.Rosetti (de fapt, redacţia ziarului "Românul") un grup de agitatori care cereau ieşirea celor doi lideri liberali – I.C.Brătianu şi C.A.Rosetti – pentru a prelua conducerea revoltei. Conform descrierii acestor martori, Rosetti ar fi ieşit la fereastră şi ar fi îndemnat pe manifestanţi să ia lemne dintr-un car staţionat în apropiere şi să atace Primăria. În ce îl priveşte pe Ion C. Brătianu, motivele arestării au fost “ştiinţa ce avea Prefectura că el era amestecat în mişcarea de la 3 august, scrisoarea sa din <<Santinela>> nr. 29 şi strigarea mulţimei de dinaintea casei Rosetti, precum încă aflarea lui la adunarea Butculescu” (conspirația, adunarea conspirației, complotul care “a făcut revuluțiunea”).

Revolta urbană din 3 august 1865 este un indiciu istoric pentru atmosfera agitată, “revuluționară”, din București pe care s-a mizat în noaptea de 11 februarie 1866, la arestarea și îndepărtarea lui Cuza. “Poporul” nemulțumit urma să iasă masiv în stradă pentru a sprijini acțiunea. Numai că “poporul” a dormit în acea noapte, și astfel am rămas la 11 februarie 1866 numai cu lovitura de stat.