Invitatii EVZ
Între blana doamnei Docuz și milioanele lui Elon Musk. Despre rafinamentul intelectual al analizei politice românești
Octavian Hoandra. Sursa: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Am urmărit, în ultimele zile, cu o curiozitate crescândă, spectacolul oferit de televiziunile românești neomarxiste, cu ocazia alegerilor americane de la jumătatea mandatului și am descoperit, nu fără o anumită admirație, cât de numeroși și de bine pregătiți au devenit, aproape peste noapte, specialiștii lor în politică americană.
Au excelat, ca de obicei, ”profesorii” de grant-uri Soros, altfel, cei mai talentați, de pe vremea când îl slujeau pe sceleratul-turnător Băsescu… L-am privit pe ”marele” profesor de științe politice de la Universitatea București cum perora împotriva lui Trump și a lui Nicușor Dan, care ”a mers pe mâna lui Trump”.
Cum, care profesor? Cel care slugarnic îngenunchea pe plajă în fața stăpânei Elena Udrea, fericit că-și găsise locul în PMP- ul băsist! Cel care își rupea ostentativ, tot într-un studio tv. copia diplomei de doctor…
De aceea întrebarea corectă nu cred că mai este până unde pot evolua ”elitele” lui Băsescu, ci până la ce sumă. Până la ce contract. Până la ce grant. Până la ce invitație. Până la ce funcție. Până la ce legitimitate împrumutată.
Nu există josnicie prea mare, ci doar josnicie insuficient răsplătită, sau remunerată.
Restul sunt declarații, valori invocate la timp și indignări reciclabile. Iar când suma e atinsă, orice poate fi justificat: linșajul devine igienă, boicotul — curaj civic, iar adevărul — suspect, dacă nu chiar ostil.
Asta nu mai e o criză de idei, ci una de preț. Și tocmai de aceea e atât de stabilă. Pentru că nu mai depinde de convingeri, ci de calcule. Iar calculele, spre deosebire de idei, nu au nevoie de memorie.
Am aflat lucruri extraordinare despre geografia electorală a Statelor Unite, despre subtilitățile comportamentului alegătorilor din Pennsylvania, despre transformările sociologice ale Texasului, despre psihologia electoratului republican și despre felul în care marile universități americane au influențat votul democratic, toate explicate cu o familiaritate care mi-a creat impresia că mai ales jurnaliștii (fericiți) de la posturile neobolșevic-globaliste, dar și invitații lor, - ejusdem farinae -, au copilărit pe malurile Potomacului și au petrecut o bună parte din viață în compania senatorilor de la Washington.
Nu m-a surprins numai ușurința cu care au trecut de la istoria politică americană la sociologia comunităților hispanice, ci și siguranța cu care au interpretat cele mai complicate fenomene electorale ale unei societăți despre care, până nu demult, cei mai mulți dintre noi am aflat mai ales din filme.
Am avut parte de explicații despre trumpism, despre noua configurație a Partidului Democrat, despre conservatorismul religios, imigrație, inflație și polarizare ideologică, într-un asemenea ritm încât aproape am uitat că mă aflam în fața unor televiziuni din București și nu a unor seminarii de științe politice de la Georgetown.
Numai că, în mijlocul acestei extraordinare desfășurări de competență, am observat o absență curioasă.
O anumită lipsă de uimire în fața banilor care au început să transforme democrația americană într-una dintre cele mai scumpe întreprinderi politice din istorie.
În Texas, de pildă, competiția pentru un singur loc în Senatul Statelor Unite a ajuns la aproximativ 573 de milioane de dolari numai în publicitate electorală și rezervări de spațiu publicitar, dacă luăm în calcul alegerile preliminare și generale. Peste o jumătate de miliard de dolari pentru o singură confruntare electorală, într-un singur stat american, în timp ce Elon Musk a contribuit, prin comitete de acțiune politică, cu cel puțin 168 de milioane de dolari la finanțarea unor organizații care l-au sprijinit pe republicanul Ken Paxton. Din această sumă, 158 de milioane au fost direcționate printr-un circuit de comitete politice către grupul care a susținut candidatura acestuia.
Am încercat să-mi imaginez ce ar fi însemnat asemenea cifre într-o discuție despre democrație, despre egalitatea cetățenilor în fața votului, despre puterea economică transformată în influență politică și despre felul în care un singur om, prin averea sa, poate dobândi posibilitatea de a participa la modelarea opiniei publice cu mijloace financiare inaccesibile aproape tuturor celorlalți.
Nici un cuvânt despre aceste sume ”democratice” la neomarxiștii de ambele sexe (sau or fi mai multe?) purtători de microfon anti-Trump…
Mie, ca oricărui mediocru, care nu înțelege prea mult din democtația Unităților Militare aflate în bivuac între studio și regie, mi s-a părut că aici exista un subiect infinit mai interesant decât nesfârșitele speculații despre simpatiile personale ale lui Donald Trump sau despre presupusele subtilități ale strategiilor electorale ale republicanilor.
Mai ales că rezultatul a oferit și o ironie pe măsura investiției: democratul James Talarico a câștigat alegerile, în ciuda uriașelor resurse financiare mobilizate de adversarii săi. Așadar, banii au putut cumpăra publicitate, organizare și o prezență aproape sufocantă în spațiul mediatic, dar nu au reușit să garanteze și votul cetățeanului.
Numai că asemenea întrebări par să intereseze mai puțin decât sofisticatele interpretări despre ce a vrut să spună Trump printr-o anumită declarație sau despre ce a intenționat să sugereze un candidat prin culoarea cravatei.
Când analiza politică s-a întors acasă, am descoperit adevărata măsură a competenței în materie de analiză politică…
După ce au descifrat mecanismele democrației americane, analiștii s-au consacrat cu o remarcabilă pasiune cercetării blănii purtate de doamna Sorina Docuz la botezul copilului unui fruntaș social-democrat, stabilind, cu o minuțiozitate aproape științifică, prețurile posibile ale acesteia, originea materialului, diferențele dintre șinșilă și iepure și misterele comerțului cu articole de lux din bazarul din Istanbul.
Am asistat astfel la o controversă în care o haină evaluată inițial la multe mii de euro a ajuns, după explicațiile oferite de Marcel Ciolacu și de comerciantul turc, să coste numai 500 de euro, provocând o asemenea agitație publică încât însuși proiectul matrimonial al fostului premier a intrat într-o perioadă de incertitudine.
Iar dacă blana doamnei Docuz nu a fost suficientă pentru a demonstra profunzimea preocupărilor noastre politice, a apărut și povestea ceasului purtat de Alexandru Muraru, fratele ambasadorului României în Statele Unite, un obiect care semăna bine cu un Patek Philippe de mare valoare, dar despre care s-a scris că ar fi fost o imitație, în vreme ce politicianul a susținut că este un model realizat de o altă firmă. Și așa mai departe, la fel de jalnic.
Într-o țară în care până și autenticitatea ceasului unui politician a devenit subiect de investigație, am început să mă întreb dacă nu cumva adevărata noastră vocație analitică s-a îndreptat către orologerie și marochinărie, domenii în care am putea revendica, fără prea mari emoții, un loc de frunte în Europa.
Firește, luxul afișat de politicieni, mai ales într-o perioadă în care aceiași oameni vorbesc despre austeritate și sacrificiile populației, merită discutat, iar discrepanța dintre discursul public și comportamentul privat reprezintă o chestiune legitimă de moralitate politică. Dar una este să observi această contradicție și cu totul altceva să transformi prețul unei haine în evenimentul central al vieții publice, în vreme ce mecanismele prin care miliardarii pot finanța influența electorală cu sute de milioane de dolari trec aproape neobservate.
Ceea ce mă nedumerește este această extraordinară capacitate de adaptare a analizei politice românești la dimensiunea subiectului oferit de televiziunea care o găzduiește.
În America discutăm despre transformarea civilizației occidentale, despre criza liberalismului și despre destinul democrației, dar odată întorși în România ne simțim obligați să identificăm marca poșetei unei soții de ministru, autenticitatea ceasului unui parlamentar și proveniența blănii unei invitate la botez.
Am putea spune că nici politicienii nu sunt la fel în cele două țări și că materialul de analiză oferit de viața politică românească are propriile sale particularități. Dar exact aici intervine meritul incontestabil al comentatorilor noștri: ei au reușit să se ridice, cu o egală competență, atât la înălțimea problemelor democrației americane, cât și la nivelul preocupărilor vestimentare ale lumii politice dâmbovițene, fără să lase să se observe vreo dificultate intelectuală în această spectaculoasă schimbare de altitudine.
Și totuși, dincolo de ironie, mi se pare că ar exista o întrebare mult mai importantă, inclusiv pentru România: ce se întâmplă cu o democrație atunci când posibilitatea de a influența alegătorii depinde tot mai mult de averea unor oameni care nu candidează, nu răspund direct în fața cetățenilor și nu trebuie să câștige niciodată un vot pentru a deveni actori importanți ai vieții politice?
În Texas, sute de milioane de dolari au circulat prin mecanismele unei competiții electorale democratice, iar alegătorii au avut ultimul cuvânt. Este, fără îndoială, o demonstrație a faptului că votul nu poate fi redus la puterea financiară. Dar rămâne întrebarea dacă o societate în care participarea la marile confruntări politice presupune asemenea resurse nu riscă să transforme egalitatea cetățenilor într-un principiu tot mai îndepărtat de realitatea influenței publice.
Despre asemenea lucruri ar fi meritat să discutăm mai mult, în loc să ne mulțumim cu uimirea provocată de blana doamnei Docuz sau de ceasul domnului Muraru.
Pentru că, dacă în America un miliardar a putut mobiliza sume uriașe pentru a influența rezultatul unei alegeri, în România am descoperit, cu aceeași gravitate cu care alții analizează finanțarea democrației, că o blană poate costa fie 500, fie 15.000 de euro.
Mi-e teamă că nu diferența dintre cele două sume spune cel mai mult despre noi, ci diferența dintre întrebările pe care am învățat să le punem.
Recomandările noastre
