Luna noiembrie este cea mai antipatică lună a toamnei pentru că este ultima, este cea mai rece și cea mai noroioasă. 18 noiembrie 1912 a fost, cum ziceam, ca orice altă zi de noiembrie și le-a fost bucureștenilor așa cum ne-a fost nouă ziua de ieri, cum ne este ziua de azi ori cum ne va fi ziua de mîine: mohorîtă, friguroasă, apăsată de noi cenușii, cînd stă să plouă, dar nu plouă, ba uneori plouă dar nu mult și apoi iar stă să plouă, cu norii așezați exact pe creștetele noastre. În acea zi, un tren marfar de la Viena a intrat în Gara de Nord pufnind și scîrțîind din roți. Șeful Gării a trecut la preluarea vagoanelor, după regulament. Însoțit de șeful trenului, au ajuns la un vagon care nu avea acte de însoțire. Șeful trenului a spus șefului Gării că nu știa multe despre ce conține vagonul sigilat, știa că în interior este un sicriu care transportă trupul neînsuflețit al unui boier român și că actele se pierduseră undeva în Germania. Vagonul ajunsese la Viena dintr-o greșeală de manevră făcută într-o gară de triaj germană, căci trebuia să vină la București direct de la Berlin. La Viena, vagonul a stat pe o linie moartă o zi sau două pînă s-a alcătuit o garnitură către București, a fost atașat și iată-l, ajuns la destinație. Actele, însă, se rătăciseră. Șeful Gării a făcut proces-verbal, a rupt plumbii și a pătruns în vagon. Într-adevăr, în interior se afla un sicriu împreună cu diferite articole funerare, inclusiv coroane veștejite de la ceremonia funerară care avusese loc deja cu luni de zile înainte. Șeful Gării a putut  constata din acestea că în sicriu se afla trupul neînsuflețit al scriitorului Ion Luca Caragiale. A telefonat imediat lui Take Ionescu, pe atunci ministru de interne și lui Constantin Dissescu, pe atunci ministru instrucțiunii publice. Au fost de îndată anunțați și Matei, fiul scriitorului, dar și prietenii Vlahuță și Delavrancea care au venit imediat la Gară împreună cu un preot. Au preluat cum se cuvine sicriul și l-au depus la biserica sf Gheorghe.  S-au organizat rapid cele necesare înmormîntării cu onoruri oficiale și pe 22 noiembre, într-o zi cu ploaie si lapoviță că altfel de zile nu există în noiembrie, Caragiale a fost dus să se odihnească în veci acolo unde se găsește și acum, la Cimitirul Bellu.

Caragiale se stabilise la Berlin în 1905, unde a și murit pe 9 iunie 1912. Fusese înhumat acolo, dar autoritățile române, familia și prietenii au făcut demersuri imediate pentru repatrierea rămășițelor sale. A fost dezgropat și trimis spre București cu trenul. Cum ziceam, vagonul s-a rătăcit și actele însoțitoare ale vagonului la fel. Sicriul lui Caragiale a făcut 20 de zile de la Berlin la București, mergînd aiurea prin Germania și Austria. Dar nici măcar după această lungă  întoarcere acasă Caragiale nu a fost liniștit, bietul de el. A fost înmormîntat cu ceremonii ample, cu gardă și coroane nenumărate, inclusiv de la Regină, cu membrii ai guvernului în procesiune, cu discursuri rostite de faimoșii săi prieteni și de înalti oficiali, la stînga lui Mihai Eminescu. Simbolică și potrivită așezare. Între morminte, firește, s-a lăsat un anumit spațiu. În 1963, în acest spațiu a fost strecurat mormîntul academicianului Traian Săvulescu. Iar un an mai tîrziu, de partea cealaltă a mormîntului lui Caragiale s-a așezat spre veșnică odihnă mormîntul lui Mihai Ralea. Vă las să meditați…

 

Te-ar putea interesa și: