Editura Evenimentul si Capital

Interviuri cu scriitori. Dinu Săraru: "Mie mi-ar fi plăcut să fiu înalt şi general" | VIDEO

14-15_Sararu_EVZ
Autor: | | 12 Comentarii | 1868 Vizualizari

Într-o casă boierească din cartierul Cotroceni, "înghesuit" de cărţi şi obiecte de artă, secondat de soţia sa, Viviana, care te copleşeşte cu gustări, Dinu Săraru se lasă greu intervievat. Până când începe să vorbească şi este greu să te ţii de el, doar ascultându-l.

După comportament, el ar fi cel mai tânăr din încăpere, dacă amintirile lui nu ar veni de demult, constituindu-se printre ultimele mărturii tulburătoare dintr-o şi despre o epocă. - EVZ: Vă urmăresc de aproape 50 de ani. Cum aţi avut şi aveţi atâtea realizări? - Dinu Săraru: Din neam. Un neam din Oltenia de sub munte. Un neam de boiernaşi din acea spiţă a celor care au făcut "tămâioarele"- biserici mici ridicate în Munţii Căpăţânii, între 1600 şi 1900, capodopere ale picturii şi arhitecturii ţărăneşti. Neamul Sărarilor chiverniseau şi Izvoarele sărate de pe malul Cernei. A fost un neam de ispravă, neînfricat, amestecat în toate conflictele, care nu îşi ridicau căciulile nici în faţa domnitorului. Bunicul meu a fost erou al Războiului din 1877. El a primit multe decoraţii româneşti şi ruseşti între care şi Steaua României, pe care am primit-o şi eu 100 de ani mai târziu. El a fost vizitat în Slătioara de Carol I şi de Brătianu care i-au adus o decoraţie şi o diplomă cum că ar fi fost rănit la Smârdan "sub ţâţa dreaptă". Tata a murit eroic la Tiraspol în 1941, chiar în ziua de Sfânta Maria şi eu am primit o diplomă de la Mihai I, ca urmaş al lui. Să ştiţi că şi eu mă vait prin casă toată ziua, dar când ies în lume mă ţin băţos.. - La ce vârstă aţi plecat din sat? - Am plecat când aveam nouă ani. Am plecat, au hotărât să mă dea şi pe mine la liceul militar, dar în 1943 nu îndeplineam condiţiile, eram prea slab şi prea scund. Am mai stat un an acasă şi în cele din urmă aş fi îndeplinit condiţiile, dar războiul se sfârşise, aşa că am pierdut ocazia de a face liceul militar aşa cum mi-aş fi dorit eu. Mie mi-ar fi plăcut să fiu înalt şi general. - Am trăit o dramă a dedublării toată viaţa mea.- A trebui să mă duc la internat şi am venit la Bucureşti în 1947, la liceul Matei Basarab. M-am dus şi am dat concurs la Radio în 1950. - Nu aţi avut probleme politice? - Nu, pentru că mi-am adus aminte că aveam o rudă Roşianu care, în timp ce era deputat PNŢCD, era şi secretarul de partid al regionalei PCR. Atunci el a ajutat la scoaterea din închisoare a lui Dej, Chivu Stoica… Aşa am ajuns şi eu de partea bună. - Să ne întoarcem la radio… - Comisia era alcătuită din două personaje care mi-au rămas bine întipărite în minte: unul a devenit mentorul meu-Alexandru Balaci şi al doilea şeful Direcţiei Culturale a Radioului, Nastuli David-învă ţător evreu de la Dolhasca, din Bucovina, copil de ţărani. Aveam 18 ani şi le plăcea mult de mine. M-au învăţat cum să citesc, de citit citisem mult, dar de-a valma. De asemenea, m-au învăţat cum să mă duc într-o bibliotecă, cum să aleg o carte. După ce am intrat la Radio, având o ascensiune năvalnică- la 19 ani semnam cronica teatrală. Octavian Paler mi-a dat drept de viză- era un rang extraordinar însemnând că pe semnătura mea se citeau texte, nu se difuzau fără semnătura mea. - Cum de aţi ajuns să faceţi critică dramatică?- Primul spectacol pe care l-am văzut a fost "Moartea civilă" cu Ion Manolescu, la Râmnicu Vâlcea. Am făcut revoluţia cu tot tineretul la Râmnicu Vâlcea, cu steaguri roşii pe stradă, strigând. Aveam sediul peste drum de fosta casă a boierilor Lahovari. Am plecat apoi de la Radio în urma unor conflicte şi m-am dus la Slătioara unde am stat 6 luni de zile şomer. Până la urmă Paler şi Ioan Grigorescu m-am adus înapoi la Radio, dar nu aveam drept de semnătură pentru că mă aranjaseră tovarăşii foarte bine. Am recăpătat dreptul de semnătură după ce au intrat ruşii în Cehoslovacia. Atunci şi eu şi Barbu am fost chemaţi de acasă. - Apoi - a urmat "Luceafărul"? - M-am dus la Secolul XX în ‘60, apoi la "Luceafărul". Am făcut cu Mihnea Gheroghiu prima revistă de literatură universală contemporană şi de artă. Ne-au dat afară pe amândoi pentru că am făcut o revistă cosmopolită. Ne-au dat afară pentru că am făcut o breşă în frontul nostru ideologic. Apoi m-am dus la "Scânteia tineretului". Acolo era redactor şef un om foarte serios, numai că avea un mare păcat din punctul meu de vedere - juca şah foarte mult. De aici, de la "Scânteia tineretului" am plecat eu, pentru că s-a schimbat conducerea şi am plecat la Barbu la Luceafă-rul în ‘63. Barbu era fermecător. Atunci i-am cunoscut pe toţi marii: Vladimir Străinu, Petre Pandrea, poetul Crevedia. Şi tot atunci am început să public în Luceafărul cronică teatrală. - Cum a fost cu Eugen Barbu? - Barbu a promovat toată marea literatură din epocă, a publicat cei mai importanţi scriitori. A încurajat toţi tinerii, Nichita Stănescu, Păunescu, primii dramaturgi importanţi au fost publicaţi de el acolo. Eu mi-am făcut debutul în "Gazeta Literară". Dinu Săraru, cronicarul de teatru în presa scrisă a apărut la "Contemporanul". Veţi vedea că în cartea "Apus de soare la Teatrul Naţional" se povesteşte debutul meu în presa scrisă. - Ce aţi mai făcut prin teatru? - Am vrut să dăm Premiile criticii teatrale. Iniţial am fost refuzat şi fioros cum eram, supărat pe toată lumea, începea stagiunea teatrală şi nu aveam bani şi am apelat la Zaharia Stancu, pe care îl înjurasem cu câteva luni mai nainte, care era şi preşedintele Uniunii Scriitorilor şi directorul Teatrului Naţional, membru al Academiei Române şi directorul revistei Gazeta literară, şi am cerut audienţă. M-am dus singur la Teatrul Naţional. Am ajuns la Zaharia Stancu şi am intrat într-o sală lungă care avea în capăt un birou cu trei scaune pe care stăteau: George Calboreanu, Aura Buzescu, Finteşteanu. M-a primit înaintea lor. Mi-a aprobat proiectul, dar pe banii mei. M-am împrumutat la Fondul literar şi ulterior am dat banii înapoi. Primul premiu l-am dat lui Leonida Teodorescu. - Dumneavoastră aţi publicat cronică la Contemporanul. - În urma unui scandal. Avusese loc premiera piesei "Apus de soare" cu George Calboreanu. Actorii au fost supăraţi după cronica lui Radu Popescu şi au intrat în grevă. Au cerut să se scrie altă cronică şi m-au acceptat pe mine. - Când aţi ajuns director la Teatrul Mic? Şi cum? - În ’77, printr-un scandal care nu cred că are egal în epocă. Eram redactorul şef al Radioteleviziunii române pe Departamentul Cultură şi am creat Teatrul naţional de televiziune, un spectacol săptămânal pe care lumea fugea acasă să-l prindă. Am creat revista literar-artistică împreună cu Păunescu. CARTE DE VIZITĂ DINU SĂRARU S-a născut pe 30 ianuarie 1932, în judeţul Vâlcea, fiu al învăţătorului Costică Săraru şi al Corneliei Săraru, din comuna Slătioara, la 8 km de oraşul Horezu. Este tatăl ziaristei, redactor radio şi TV, Ruxandra Săraru. A condus secţii importante din radioul şi televiziunea publică şi a lucrat la revistele Secolul XX şi Luceafărul, împreună cu Eugen Barbu. A fost cronicar dramatic. A fost directorul Teatrului Mic şi al Teatrului foarte Mic din Bucureşti între anii 1977 şi 1990. A făcut parte din C.C. al P.C.R. Mult timp a fost marginalizat de noile autorităţi rezultate după 1989 apoi a fost Director al Teatrului Naţional între 2001- 2004. Romanele sale s-au vândut în tiraje impresionante înainte şi după 1989. Ceauşescu şi "Ghepardul" În mijlocul acestei efervescenţe TV, a fost schimbată de către Ceauşescu conducerea. Promovasem "Întoarcerea tatălui risipitor", o piesă de I.D.Sârbu, foarte interesantă, dar care în ultim moment s-a cerut să fie schimbată, cu orice altceva, chiar şi cu un film. I-am explicat inutil lui Potop, directorul TVR, ce înseamnă un repertoriu de teatru, un public format şi atunci Vornicu a spus "Film accepţi?". El trebuia să schimbe piesa asta care se numea Întoarcerea tatălui risipitor şi nici nu spunea de ce, aşa că accepta orice. I-am oferit ca soluţii filme mari de tot, artistice. Motivul era că Ceauşescu se întorcea din Iugoslavia şi a făcut o asociere între numele piesei şi întoarcerea lui Ceauşescu. Până la urmă am schimbat şi am pus "Ghepardul". Am fost anchetaţi de Securitate şi Procuratură Ulterior, am cerut să mi se accepte demisia de la televiziune şi să fiu numit director la Teatrul Mic, care nu mergea de loc. Am realizat, în regia lui Purcărete, piesa "O scrisoare pierdută" în care era satirizată familia Ceauşescu. Am fost anchetaţi de Securitate şi Procuratură. Pe atunci nu se găseau bilete şi cozile începeau de la Capşa, până jos la casa de bilete. Veneau în special tinerii care studiau, cu chitare, cu corturi, cu umbrele şi stăteau de la 12:00 noaptea până la 6:00 ca să prindă bilet. La 6:30 venea casiera. Am jucat "Maestrul şi Margareta" cu zece ani îna intea ruşilor. Spectacolul a fost preluat de televiziuni din Europa, a luat marele premiu în Iugoslavia, la Belgrad, a avut un succes monstruos în ţară. Nu am mai trecut şi nu voi mai trece pe strada Sărindari - Ce aţi făcut în primii ani după ’90? - În primii doi ani de zile nu am făcut nimic, am fost şomer. După 90 nici rudele mele nu m-au mai cunoscut. De la Teatrul Mic am fost dat afară după 13 ani , în ziua de 8 ianuarie 1990. Exact actorii pentru care am făcut cel mai mult m-au hulit şi apoi şi-au cerut iertare. Cei din conducerea ţării şi a noii Securităţi, care deveniseră mari dizidenţi şi care veneau la spectacolele de la Teatrul Mic, s-au făcut că nu observă. S-au distrus decorurile, noul director a adus un preot din Tulcea să facă sfeştanie şi să scoată diavolul din teatru. - V-aţi revenit?- Da, am fost chemat să fac ziarul "Universul Bucureştilor" pe care l-am schimbat în "Universul românesc", transformându- l într-un un ziar cu tiraj mare. Am înţeles ulterior că ziarul îi aparţinea lui Iliescu. Maeştrii de ceremonii, Meleşcanu, Hrebenciuc şi Vasile Văcaru, îl conduceau din umbră. S-a stabilit să fac interviuri cu cei care pierduseră alegerile.Am început cu Radu Câmpeanu, care era cel mai accesibil. Apoi trebuia să facem unul cu Ticu Dumitrescu care era cel mai aprig atunci. L-am invitat la mine la ziar, a stat la mine în birou şi am aflat mai multe lucruri despre el: că e şi el fiu de învăţător ţărănistocomunist ca şi mine, că a fost decorat în acelaşi an în care eu luasem ordinul Meritul Cultural clasa a doua - care era ceva extraordinar la vârsta aceea - 40 de ani, că lua se toate titlurile de fruntaş pe ţară în producţie, că era foarte bun organizator de şantiere. În cele din urmă, interviul a fost publicat. A fost un interviu dur. Am mai făcut un interviu cu Corneliu Coposu. Atunci Ion Iliescu s-a supărat şi a închis ziarul. Ca să mă împace, l-au trimis acasă la mine pe Bebe Ivanovici cu două certificate de revoluţionar pentru mine şi pentru soţia mea. La mine se şi motiva în diplomă că mobilizasem tineri din teatru (cei care mă şi dăduseră afară) la revoluţie. Soţia mea fusese doar la piaţă. Nu am acceptat certificatele.

Olguta Vasilescu a luat FOC! S-A DEZLANTUIT in fata tuturor...Ce s-a putut intampla

Pagina 1 din 2


Tag-uri:



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Cultură

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI