Interviu-serial cu Mihai Rusu, vocea sportivă de la „Europa Liberă”. Corespondență din Munchen de la Daniel Nanu

Mihai Rusu. Sursa foto: Daniel Nanu

 Mihai Rusu vorbește deschis despre cum a evadat din România, despre atentatul pus la cale de Carlos Șacalul, despre viața la celebrul post de radio și despre fuga Nadiei Comăneci

Într-o vreme în care în România pâinea era pe cartelă, zahărul era pe cartelă, uleiul era pe cartelă, iar Televiziunea Română avea două ore de program, vocea lui Mihai Rusu aducea în casele românilor vești despre, de exemplu, ce isprăvi a mai făcut Marcel Răducanu în tricoul Borussiei Dortmund. Marcel fugise din țară în 1981, iar numele lui fusese scos și din statistica oficială a echipei naționale de fotbal. Sau ce făcuseră în week-end adversarele echipelor românești în cupele europene. Și câte și mai câte. Toate, după binecunoscutul semnal ”Aici Radio Europa Liberă”.

Undele care ne vorbeau despre libertate

Munchen e un oraș care a fost distrus în proporție de 80 la sută în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Ruinele se găsesc sub dealurile de la marginea Munchenului. Lăsăm în urmă clădirea Tribunalului bavarez, o clădire-monument pe chipul căreia pete mari de funingine amintesc de bombardamentele războiului. Nemții nu s-au atins de ea. ”Aici l-au judecat pe Uli Hoeness, președintele lui Bayern Munchen. Procesul a durat 4 zile, de luni până joi”, explică Mihai Rusu, apoi adaugă: ”Hai să mergem la sediul în care a funcționat Europa Liberă”. Prima emisiune din sediul de la Munchen a fost realizată la 4 iulie 1950 și a fost difuzată către Cehoslovacia. Azi, în sediul Europei Libere funcționează o aripă a celei mai cunoscute Universități din Munchen. Sediul e împărțit pe mai multe pavilioane. Mihai Rusu face pe ghidul: ”Uite, pavilionul românesc se afla în marginea din stânga intrării principale. În 1981, la atentatul pus la cale de Carlos Șacalul, bomba a lovit sediul în partea din mijloc, unde era zona administrativă”.

Azi, de vremurile și misiunea Europei Libere mai amintește o placă din bronz fixată în asfaltul de la intrare: ”De aici, din acest sediu al Radio Europa Liberă - Radio Liberty, au plecat undele care vorbeau despre libertate”

Rezilierea contractelor de telefonie mobilă. Reguli noi. Unde poți să reclami furnizorul

Aceste trei semne zodiacale își vor atinge obiectivele prin orice mijloace. Nimic nu le stă în cale

Mihai Rusu a rămas în Occident în 1977, la un turneu cu echipa de tenis a Stelei la Bruxelles. La microfonul postului care le vorbea românilor despre libertate a ajuns în 1983

- Când s-a despărțit Mihai Rusu de România?

- Despărțit? Niciodată. Am fugit din țară, e altceva. Am rămas la Bruxelles la o Cupă a Campionilor la tenis. Exista așa ceva. Era vorba de echipele de club. Jucam la Steaua, ministrul Ion Coman ne-a aprobat deplasarea. Eram jucătorul numărul 2 al Stelei, numărul 1 era Titi Hărădău. Eu eram un fel de lider de opinie, așa că am vorbit cu Ion Coman să aprobe deplasarea. Înainte de meciurile din Cupa Campionilor, am mers în Germania Federală la niște turnee de pregătire. La Bruxelles am jucat cu campioana Suediei, era echipa la care era legitimat Borg. Ilie Năstase era și el legitimat la Steaua, îl trecusem pe listă, și ne gândeam la un meci senzațional Năstase - Borg. Ce nu ne-am dat noi seama, era faptul că meciurile noastre se suprapuneau cu a doua săptămână de la Wimbledon. Cum era în 1977, Borg se pregătea de încă un turneu câștigat.

- Și ce s-a întâmplat la Bruxelles?

Mihai Rusu și jurnalistul Daniel Nanu

- Ne-au bătut cu 7-2, se jucau 9 meciuri. Șase de simplu și trei la dublu. Eu am făcut singurul punct românesc la simplu, am învins un tânăr de mare perspectivă, al cărui joc semăna cu al lui Borg. Mă tot gândeam la viitorul meu. Aveam 29 de ani. Eram la Bruxelles, aveam bani la mine, aveam pașaport. Pe drumul de la Munchen, de la turneul de pregătire, la Bruxelles m-am gândit să rămân în Occident. Stăteam la o pensiune la Munchen unde mai fusesem cazat cu un an în urmă, știam locurile acolo, mă simțeam bine... E, în acele momente, s-a trezit în mine gustul libertății. În țară eram locotenent și eram angajat la catedra de educație fizică a Academiei Militare. Bine, de acolo luam banii, cum ar veni... Eu încă jucam.

Ofițerul de contrainformații: ”Știm cine ești!”

 - Nu te-ai gândit la riscuri?

- Cu orice risc am zis: între viitorul care mi se oferea în țară și libertatea, am ales libertatea. Acolo, la Bruxelles, Gogu Viziru m-a văzut cred un pic mai agitat, ne mai certam, iar el zicea: ”Lasă, că discutăm noi la București”. Eu la un moment dat am replicat:” Nu știu dacă mai ajungem să discutăm la București”.  Iar el: ”Profesore, nu cumva să faci vreo figură”!

- Și?

- Nu m-am întors. Mi-a dat Hărădău un telefon. I-am spus: ”Uitați de mine, Titi! S-a terminat. Pentru binele tău, cred că ar trebui să vorbești despre Mihai Rusu la trecut”.  M-a sunat soția mea, Silvia, care era în țară, i-am spus același lucru, dar i-am zis și să stea liniștită. Apoi, ca să termin toată treaba, la Munchen, când m-am întors, am dat un interviu lui Nicolae  Munteanu, nea Nicu Munteanu, de 45 de minute în care am spus tot ce aveam pe suflet.

Era în iulie 1977. Silvia era și însărcinată în cinci luni. De câteva luni cochetam eu cu gândul ăsta. Dar momentul decisiv a fost o discuție cu ofițerul de contrainformații al clubului Steaua, locotenentul Untaru, care într-o discuție mi-a spus: „Știm cine sunteți”. Bunicul a fost general regalist. Generalul de divizie Ioan Mihăescu, era tatăl mamei, fusese comandantul militar al Capitalei. A refuzat să scoată armata în semn de victorie a rușilor, după ce am întors armele la 23 August.

Comuniștii îi ceruseră asta. Generalii încă șovăiau: unii cu Regele, alții cu Antonescu. Bunicul a primit 20 de ani, condamnat drept criminal de război. Eu eram așadar nepot de criminal de război. În dosarul lui sunt trecut și eu. Iar tatăl meu a făcut 11 ani de închisoare ca deținut politic și 3 ani de domiciliu forțat în Valea Călmățuiului. Tata a și divorțat de mama ca să ne salveze pe noi, pe mine și pe mama. Închipuie-ți ce însemna să fii soție de deținut politic sau copil de deținut politic. Ca să revin la bunicul, Bodnăraș i-a cerut să scoată armata, iar el a refuzat. A fost arestat după 23 August și a murit la Jilava, în 1957.

- Au urmat presiuni asupra ta?

- Untaru mi-a spus: „Nu vrei să lucrezi pentru noi? Mai scrii un raport...”. Îți dai seama ce viitor aveam eu. De semnătura lui Untaru depindeai și să ieși în străinătate. Securitatea era într-o fază de primenire, aveau nevoie de oameni noi. În acel moment am hotărât să rămân în Occident. La mine nu s-au mai făcut presiuni, nici nu mai aveau cum. Asupra Silviei se făceau presiuni. ”Poate dacă merg acolo, pot să-l conving”. Silvia era filată, iar o dată pe săptămână era invitată, ba la securitate, ba la miliție. Șicanele le-a avut însă pe linie de partid. Era profesoară de sport și o țineau tot timpul în ședințe. „Cum tovarășa, a trădat țara și partidul!”. Ca să poată face rapoarte secretara de partid și cea de la UTC, să arate ele ce fac pentru scumpul și dragul nostru PCR!

Americanii i-au pus în față o hartă veche

- În Germania ce ai făcut la început?

- Am continuat să joc. La mai multe cluburi... Am jucat până la 34 de ani. În particular, dădeam lecții la o bază de sport de lângă Europa Liberă. Acolo veneau toți angajații de la Europa Liberă. Nu doar de la secția română, de la toate! Din vreo 1.200 de angajați, 300 jucau tenis. Am jucat cu Noel Bernard, cu Max Bănuș, cu Liviu Tofan... S-au închegat relațiile. Prin 1983 a venit Liviu Tofan și m-a întrebat dacă nu vreau să încep o colaborare la Europa Liberă.

Nu știam nimic din meseria asta. Încet, încet am început să învăț. Cum e cu vocea, cum e cu inflexiunile, când să accentuezi ce e important... Cum redactezi o știre, cum pui un titlu, un subtitlu. Apoi am început să fac emisiuni, să realizez interviuri, să le montez. Tocmai fugise Marcel Răducanu. De fapt, el a fugit în 1981, dar nu a avut drept de joc un an, cred. Era un subiect foarte important. Urmăream totul. Meci de meci. Cum a jucat, ce scriu ziarele, ce reacție a avut publicul. Aveam pe zi 300 de pagini despre România. Tot ce se scria, marile agenții de presă, marile ziare din toată lumea, dar absolut toată lumea. Fiecare departament avea felia lui.

Mihai Rusu. Sursa foto: Daniel Nanu

- Mă întorc la fuga ta. Ai cerut azil politic?

- Am fost la contrainformațiile americane, atunci în 1977. Am cerut azil politic la poliția din Munchen. De acolo, m-au repartizat la partea americană, fiindcă eu declarasem că am fost locotenent în armata română. S-au gândit ”domne, ăsta o fi spion”. M-au chemat americanii. O doamnă a dialogat cu mine, la Munchen , dar tot dialogul s-a purtat în română. La poliție eu declarasem tot ce aveam de spus, cine eram, cine a fost bunicul, cine a fost tatăl meu, de ce am fugit...

Ei între timp au verificat totul. L-au găsit pe bunicul printre capii generalității române. Americanii mi-au pus în față doar o hartă întrebându-mă unde sunt unitățile militare din București. Dar harta era veche, de prin anii 40. Le-am zis „domnilor, harta asta e veche, acum sunt unități militare în tot jurul Bucureștiului”. Dându-și seama că nu mint, au încheiat discuția. La Europa Liberă era un serviciu de security, te verificau și acolo. Am stat în teste o jumătate de an. Când am primit ok-ul, am fost angajat.