Marina Almășan acceptat să vorbească deschis și sincer, într-un interviu în exclusivitate pentru Evenimentul Zilei despre cei mai importanți oameni din viața ei.

La final de an, Marina Almășan a primit o lovitură neașteptată. Fostul ei soț, cântărețul și politicianul Victor Socaciu, a încetat din viață la vârsta de 68 de ani. Cu doar câteva zile înainte de acest trist Eveniment, Marina Almășan a acordat un amplu interviu ziarului nostru, în care a vorbit despre persoanele importante din viața ei, dar și despre provocările unei mame de băiat. 

Ieri, Marina Almășan a mărturisit că nu știe dacă va merge la înmormântarea lui Victor Socaciu. Celebra prezentatoare a dezvăluit că fiul ei, Victor, nu mai păstra legătura cu tatăl său. Deși a durat 16 ani, relația dintre cei doi s-a terminat cam urât. Probabil acesta este și motivul pentru care, pe parcursul interviului, Almășan a evitat întrebările care îl vizau pe regretatul artist.

Evenimentul Zilei: De-a lungul timpului ați cunoscut o sumedenie de oameni, ați putea să ne spuneți care este „Femeia de nota 10” din viața dumneavostră și de ce?

Marina Almășan: Grea misiune, să pui o femeie să laude o altă femeie! Zice-se că la noi funcționează proverbul „Homo homini lupus est”. De aceea, am să iau exemplul cerut de voi, din imediata mea apropriere. Mama mea este și va rămâne pentru mine prototipul femeii de nota 10, o profesoară dăruită cu har și adorată de elevii săi, o mamă desăvârșită pentru mine și fratele meu, o gospodină perfectă, o persoană caldă, veselă și ematică, plină de energie chiar și acum, când are 87 de ani! Nu degeaba tata o iubește cu aceeași intensitate de aproape...70 de ani. Probabil v-ați fi așteptat la un exemplu mai „sofisticat”, mai spectaculos, însă...cine poate ști cum este, în realitate, o femei publică și care ne pare tuturor a fi de 10? Afarăm gardul poate fi vopsit însă în rest...numai cei apropiați știu cu adevărat.

VEZI GALERIE FOTO Poza 1/10

Știm că vă place să călătoriți. Cum a fost în ultima perioadă pentru dumneavoastră din acest punct de vedere?

Jalnică! După ce, ani la rând, am colindat lumea-n lung și-n lat, ani la rând, am ajuns ca săptămâna petrecută în această vară în Bulgaria, după încremenirea pandemică de un an și jumătate, mi s-a părut a fi experiența vieții, iar momentul trecerii frontierei l-a concurat pe cel în care Armstrong a pus pasul pe Lună, rostind acel memorabil: „Un pas mic pentru om, mare pentru omenire”.

Cât de mult ați scris în perioada asta? De unde ați mai găsit puterea de inspirație?

O să râdeți, dar ÎN SCRIS mi-am găsit „alinarea”, în toată această perioadă. Am publicat și o carte de eseuri, „Cu zâmbetul pe...muze!”, a cărei lansare cu public o voi păstra pentru vremurile când planeta se va înzdrăveni.

Apoi am publicat, în doar acești doi ani, peste 250 de episoade ale serialului meu de călătorii – „Amintiri din valiza Lamonza”, din revista online Femeide10.ro. Deci, se poate spune că am călătorit virtual prin propriile amintiri. Am fost prezentă în online cu editorialele mele, sub genericul „Bombănelile Marinei” ( am peste 10 ani de când le public, regulat). Și...am scris constant mesaje în stânga și în dreapta planetei, către toți prietenii mei de pe glob, încercând să iau continuu pulsul omenirii, în această complicată perioadă a sa.

Apropos de pandemie. V-a adus lockdown-ul copiii acasă? Din câte știu amândoi au studiat în străinătate și locuiesc acolo.

Victor a fost „partenerul meu de lockdown”. Ne-am „gospodărit” împreună statul în casă și am respirat alternativ aerul curat al „libertății”, ieșind regulat la plimbare cu Obama, minunatul nostru pretext de promenadă. A fost perioada în care sărmanul nostru labrador a fost hăituit pe străzi de câte 7-8 ori pe zi, exact ca în anecdotele care apăruseră pe timpul pandemiei.

Marina în schimb și-a petrecut „pandemia” la Paris, unde este studentă și unde pare a dori să rămână, să-și continue viața. Dar a găsit răgazul de a da o fugă și în țară pentru a petrece ceva vreme și cu noi, cei lăsați la vatră.

Ce fel de mamă sunteți? Aveți inima „strânsă” că niciunul dintre ei nu v-a călcat pe urme?

M-am obișnuit cu asta. Și nici n-am insistat. Victor e mult prea bun în meseria lui (IT-ist) pentru a visa la cai verzi pe pereți. Ca să nu mai spun că primul lui salariu, la primul său job, este de 5 ori mai mare decât al meu, după 30 de ani de televiziune. Așa că, Doamne, cum să am inima strânsă? Ba chiar mă bucur pentru el!

Marina a cochetat, la un moment dat, cu televiziunea, mi-a fost „asistentă” la un program pe care-l realizam pe canalul TVR Internațional. Dar nu s-a lipit nici de ea povestea asta cu televiziunea. Marina e demult pasionată de regie de film și, deși s-a specializat în Comunicare și Relații Publice, iar acum face a doua facultate- Psihologia, nu a abandonat ideea de a se dedica, la final, pasiunii sale.

Sunteți o mamă de nota 10? Dacă nu, de ce nu vă considerați așa, ce aveți să vă reproșați?

Nu, categoric nu. În opinia mea, o mamă de 10 este cea dedicată trup și suflet copiilor săi. Ori eu, deși i-am iubit enorm și am fost o mamă responsabilă și devotată, nu am rezistat să nu-i împart cu televiziunea, confiscându-le o felie consistentă din atenția de care, altmiteri s-ar fi bucurat.

Am fost mereu atentă să aibă tot ce le trebuie, să se dezvolte armonios, să învețe, să citească, să-și dezvolte orizontul, să fie educați, să aibă vacanțe memorabile, însă nu pot spune că am fost obsedată să facă pian, balet, picturp, dansuri populare, patinaj, etc. Deși, poate că și-ar fi dorit. Însă la acest capitol am cam tras chiului, căci m-a acaparat prea tare meseria pe care mi-am ales-o. Așa că, să zicem că mama din mine ar merita un 9 cu minus.

Mereu, la final de an, mulți dintre noi obișnuim să facem retrospecție. E ceva ce nu ați apucat să faceți anul acesta și a rămas să faceți anul viitor?

Dimpotrivă. Am făcut lucruri care nici măcar nu erau în planul meu ( spre exemplu, am fost producătorul unui CD cu cântece pentru copii! Și...am făcut COVID).

Singurele „neîmpliniri” au fost călătoriile programate, ba chiar unele dintre ele organizate „la cheie”, dar neîntâmplate ( Chicago, Kazahstan și Vietnam). Dar n-au intrat anii în sac, nu-i așa?