Personajele pe care Keira Knightley le-a întruchipat pe ecran de când și-a făcut debutul la 17 ani în Dreaming of Beckham, arată complexitatea a ceea ce înseamnă să fii femeie. Helen Webb, protagonista noului serial TV Netflix Black Doves este o femeie complexă: soția unui important politician londonez, mamă a doi copii mici, spion profesionist și, dacă este necesar, ucigaș. Timp de zece ani, a transmis secretele soțului ei unei organizații necunoscute, iar când iubitul ei Jason este ucis, este hotărâtă să se răzbune și se trezește implicată într-un complot care ar putea declanșa o criză geopolitică.

„Ar fi trebuit să mă vezi împingând afară din vagin două ființe umane”, spune Helen Webb în timpul unei scene de acțiune. Fraza amintește de un eseu pe care Knightley, în vârstă de 39 de ani, mamă a două fiice de nouă și cinci ani, l-a scris în 2018: The Weaker Sex, în antologia Feminists Don't Wear Pink and Other Lies. „Vaginul meu era o rană. Ai ieșit cu ochii deschiși. Brațele ridicate. Urlai.. Îmi amintesc rahatul, voma, sângele, copcile. Îmi amintesc câmpul de luptă, bătălia pentru supraviețuirea ta. Și eu aș fi sexul slab? Tu ai fi?”

Keira Knightley: Bărbații îți spun ce înseamnă să fii femeie

De la o vârstă foarte fragedă, Knightley a părut întotdeauna controlată și încrezătoare. În realitate, la vârsta de 22 de ani, în timp ce presa o definea o anorexică fără prea mult talent (nu suferea de anorexie, dar își amintește de umilința publică la care presa le supunea pe colegele ei care sufereau de această afecţiune), actrița a avut o cădere nervoasă.

„Bărbații îți spun ce înseamnă să fii femeie. Fii bună, amabilă, frumoasă, dar nu prea mult, slabă, dar nu prea mult, sexy, dar nu prea mult, de succes, dar nu prea mult”, spune ea în eseu.

Bărbații cu care a lucrat la Hollywood nu au respectat-o. „Mă uit la ei și ei se uită la mine. Le este frică că nu-i voi plăcea și asta îi înfurie. Mă minimalizează, încearcă să nu mă asculte, nu vorbesc cu mine, nu vor să-mi audă vocea, experiența, părerea”, spine actrița într-un interviu pentru corriere.it.

În 2023 a dezvăluit că nu s-a simțit în largul său la 18 ani jucând în Pirații din Caraibe, chiar dacă filmul a făcut-o faimoasă: se simţea „limitată”, constrânsă în rolul unui obiect al dorinței, de atunci a căutat mereu roluri care să-i permită să-şi exprime personalitatea.

R: Cum se alătură Helen Webb portretelor acestor femei?

K.K: Îmi place că acest personaj încorporează atât de multe aspecte, toate adevărate în același timp: își iubește soțul și copiii, chiar dacă are o aventură și îi înșală. Și îmi place că este o persoană care în urmă cu zece ani a făcut o alegere, a trăit o viață ca spion și poate regretă acea decizie, însă nu mai poate da timpul înapoi. Trebuie să trăiască cu consecințele acestei alegeri.

R:Experiența dvs. de mamă v-a ajutat să interpretaţi rolul?

K.K: Cred că acest personaj poate exista doar pentru că este mamă, în sensul că toți avem tendința de a împărți în compartimente diferitele părți ale personalității noastre: sunt părți din noi care rămân adevărate dar pe care le punem într-un sertar, pentru că maternitatea a absorbit totul. Helen le-a pus în sertar și când ies de-acolo sunt explozive. Multe femei pot înțelege acest lucru: renunți la unele părți ale personalității tale și ele reapar diferit, uneori când nu vrei și nu poți face nimic, iar câteodată chiar trebuie să le reprimi. Și alteori, când copiii tăi sunt mai mari, te poți reconecta cu sinele tău din trecut, sau cu alte părţi din tine pe care nu ai avut ocazia să le exprimi. Toate acestea, evident lui Helen, care este o ucigașă, i se întâmplă într-un mod mai extrem. Și îmi place că își aruncă în aer toată viața, parțial pentru că se plictiseşte să stea mereu acasă, cu copiii ei.

R: Faptul că poveștile femeilor au fost mult timp ignorate este, în opinia dvs, o formă de misoginie? A făcut progrese Hollywoodul? Mișcarea MeToo a contribuit cu ceva?

K.K.: Nu știu dacă a fost din cauza MeToo, sau dacă s-a întâmplat, oricum, cine știe. Însă cred că astăzi pe ecran există o mulțime de personaje feminine cu adevărat interesante, în ultimii an chiar în serialele TV. Dacă avem nevoie de aceste poveşti?

Cu siguranţă. Mai ales de povești mai complexe despre maternitate: cred că în filme e un subiect care continuă să fie foarte dificil, chiar și din punct de vedere pur tehnic, pentru că trebuie să ai copii actori și să-i filmezi într-un mod în care să poți înțelege cu adevărat punctul de vedere al mamei, relația cu copiii... Am văzut foarte puține descrieri ale primelor zile, săptămâni și luni ale maternității. Am citit că există câteva filme de groază care explorează această perioadă, dar nu mă uit la filme de groază, sunt îngrozită de ele.

Cred că oamenilor li se pare înfricoșător să vorbească despre maternitate în toată complexitatea ei. Poate că televiziunea și filmele nu sunt locul potrivit pentru a face asta, poate cărțile sau arta sunt. În orice caz, cred că este un teritoriu prea puțin explorat.

R: Povestiţi în eseul The Weaker Sex că, la șase ore după nașterea celei de-a doua fiice, Charlotte, Kate Middleton a apărut în fața paparazzilor cu fetița în brațe și şi-a pus pe faţă „chipul” maternității pe care lumea dorea să-l vadă.  Presa a scris că i-aţi reproșat prințesei că și-a ascuns durerea...

K.K: Dar eu nu aveam nimic cu Kate Middleton. Și, încă o dată, acela era un mod misogin de a privi lucrurile. Eram supărată pe sistemul care îi cerea să ascundă durerea, nu pe ea, persoana. Cred că, uneori, femeilor care pun la îndoială sistemul li se transformă cuvintele în criticile unei femei față de alta și eu nu am vrut să fac acest lucru.

Ceea ce pun la îndoială este sistemul care impunea ca, la șase ore după naștere, ea să fie deja acolo, în fața presei. Este greșit ca o societate să ceară asta oricărei femei. Este ridicol, arată că lumea nu înțelege nimic din ceea ce tocmai s-a întâmplat cu ea. Dar cum spuneam: unde sunt poveștile despre nașteri? De ce noi, ca societate, nu discutăm despre acest lucru extraordinar și în schimb spunem: „Uită-te la ea, nici nu pare că tocmai a născut, după șase ore părul îi stă perfect”?”

R: Cand eraţi adolescentă eraţi obsedată de filmul Nașul, și vă doreaţi „să fiţi Al Pacino”, pentru că cele mai bune roluri erau cele ale bărbaților. Helen Webb amintește puțin de Nașul...

K.K: Vă mulțumesc că ați înțeles asta! Este un pic ca Nașul. Nu cred că mă voi mai apropia vreodată mai mult de atât de Michael Corleone . E personajul pe care mi-aş fi dorit să îl interpretez în adolescenţă: un dur. Și ceea ce îmi place foarte mult este că Helen este extrem de feminină, nu este nimic masculin la ea, însă mânia feminină, răzbunarea feminină sunt lucruri prea puțin explorate. Poate pentru că furia feminină rămâne un mare tabu. Dar violența femeilor există. Și asta nu înseamnă că o femeie nu poate fi iubitoare, însă poate fi și violentă.

R: Şi totuşi, care este părerea dvs despre MeToo?

K.K : Lucrul incredibil este că a deschis o conversație. Nu ştiu cât de mult a schimbat cu adevărat lucrurile. Nu știu dacă a produs toate aceste personaje noi pe care le vedem în filme. Pe de altă parte, mișcarea nu a dus încă la o paritate salarială. Și să ne gândim la drepturile mamelor... îngrijirea copiilor este o problemă uriașă. Nu cred că MeToo a rezolvat toate problemele, însă a existat o externalizare importantă și necesară a problemelor.

R: Producătorul Harvey Weinstein, care devenit simbolul acestor lucruri, se află în închisoare, bolnav. Ați spus în trecut că a făcut și lucruri bune pentru cinema...

K.K.: E adevărat, ştia cum să lanseze un film, dar asta nu anulează toate faptele sale oribile.

R: Aveţi planuri pentru viitor? Personaje pe care aţi vrea să le interpretaţi?

K.K: Nu, îmi doream să fac ceva care să fie divertisment pur și același lucru este valabil și pentru următorul film, un thriller. Nu am un plan, urmez ceea ce mi se pare interesant într-un anumit moment. Și mă bucur că va exista un al doilea sezon al serialului Black Doves, pentru că rămân atâtea întrebări despre relația dintre Helen și soțul ei: îl iubește, dar îl înșală, care este dinamica puterii în cuplu? Cât de rău îi pare? Este personajul pe care mi-ar fi plăcut să îl interpretez în adolescenţă. Uneori faci lucruri pentru eul tău adult. Dar cu cât cresc mai mult, cu atât îmi dau seama că vreau să scap puțin de sinele meu adult. Poate de aceea caut divertisment pur.

R: Credeţi că oamenii caută divertismentul și pentru că suntem în epoca Trump și sunt războaie?

K.K: Potențial da, există o dorință de evadare. De când am devenit mamă, cred că sunt niște povești pe care nu vreau să le joc. Am făcut un film, The Boston Strangler, în care două jurnaliste curajoase dezvăluie crimele, însă trăind în acea atmosferă și văzând așa ceva... nu aș vrea să mai fac altul. Niciodată nu voi spune niciodată, dar acum, când fiicele mele au această vârstă, nu vreau. Este interesant, pentru că în trecut am fost mereu atrasă de tot ceea ce era sumbru. Poate din cauza felului în care este lumea astăzi, sau poate pur și simplu este punctul în care mă aflu eu în viață: am nevoie de seriozitate, dar cu o doză de distracție.

R: Fiicele dvs se uită la filmele pe care le-aţi făcut?

K.K: Nu, refuză cu desăvârşire. Au văzut Spărgătorul de nuci și au spus: bizar. Am întrebat: vreţi să vedeţi Pirații din Caraibe? Și ele au zis: nu.

R: Nici măcar Visându-l pe Beckham?

K.K.: Ele joacă fotbal și toate fetele cu care joacă au văzut Dreaming of Beckham, așa că erau destul de interesate și le-am spus: „Oricând vreţi, ne uităm”. Și ele... „Nu, mulțumesc””.

R: De ce?

K.K: Cred că li se pare cu adevărat ciudat. La cinci și nouă ani sunt încă la o vârstă în care totul pe ecran pare real. Și așa s-ar rupe magia. Au venit de câteva ori pe platoul ultimului film, m-au văzut pe ecran, știu că este munca mea, dar în același timp vor să păstreze distanța.

Născută la Londra la 26 martie 1985, Keira este fiica lui William Knightley, actor, și a lui Sharman Macdonald, scenaristă. Primul ei rol important a sosit în 1999: George Lucas a vrut-o pentru Star Wars, The Phantom Menace. Este căsătorită cu muzicianul rock James Righton. Cuplul are două fiice.

Keira Knightley, cariera

În 2002 a fost Jess, protagonista filmului Dreaming of Beckham. La 21 de ani a primit prima nominalizare la Oscar pentru cea mai bună actriță și la Globul de Aur cu rolul Elizabeth Bennet în Pride and Prejudice (2005). Altă nominalizare la Golden Globe și premiile Bafta pentru Atonement în 2008. Pentru Imitation Game (2014) a fost nominalizată la Oscar ca cea mai bună actriță în rol secundar.