Dialogul cu Cosmin Popa, cercetător la Institutul de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române, este, dincolo de evaluarea concretă a unei epoci, un document în slujba cunoașterii, a înțelegerii și a dezmeticirii, pentru că niciun popor și mai ales elitele lui n-ar trebui să mai trăiască rușinea pe care au ales-o - de ce nu? - intelectualii României din timpul îndobitocirii ceaușiste.

- Evenimentul zilei: Ați scris o carte interesantă - Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice. Care a fost, stimate domnule Cosmin Popa, relația dintre comunism și intelectualii români, cum arăta raportul dintre Nicoale Ceaușescu și oamenii de știință?

 - Cosmin Popa: Vă mulțumesc pentru apreciere, dar sper ca ea să fie mai ales utilă și în egală măsură ușor de citit. Din păcate, dar mai degrabă din fericire, nu exista un singur tip de relație între intelectualitate și regim. Evident, Ceaușescu și apropiații săi visau la o astfel de relație, în care intelectualitatea să fie doar un apendice al sistemului politic și de propagandă, iar ocazional o sursă de expertiză pentru decizia politică. În realitate, tabloul a fost mult mai nuanțat, dar dacă ne referim la intelectualii, unii dintre ei de mare valoare, care l-au servit direct sau indirect pe Ceaușescu, atunci se poate afirma că a fost o relație toxică. Îndrăznesc să spun că gradul de nocivitate al acestei relații l-a întrecut pe acela al relației dintre regimul comunist și intelectualitate, în perioada stalinistă. De ce? Pentru că asimilarea intelectualității de către nomenclatura de partid, proces consfințit prin lege, a dus în cele din urmă la confiscarea unor întregi ramuri științifice de către sistemul politic și de propaganda sa. Iar dacă aceasta nu s-a întâmplat în totalitate, se datorează unor oameni care au creat opere și au rezistat în afara sau la periferia sistemului academic de atunci. Dacă în anii stalinismului, intelectualii convertiți la comunism, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Traian Săvulescu, Athanase Joja și mulți alții, au fost adevărate „perle” ale coroanei comuniste, intelectualii care l-au servit pe Ceaușescu s-au complăcut în postura de soldațifruntași, mulțumindu-se, mulți dintre ei, cu poziții onorabile dar secundare în sistemul academic și cu o serie de privilegii minuscule. Aceasta în condițiile în care a lipsit spectrul anihilării fizice, atât de prezent în primii ani ai lui Dej, care explică și chiar justifică o mare parte a slăbiciunilor și lașităților de atunci.

 

Legitimarea academică a elitei comuniste

- Cum repercutau aceste relații (dintre liderul suprem și intelectuali) în societate? Cum influențau și ce impact aveau acestea asupra scării valorice (reale) a României? Se mai poate observa un efect palpabil și în zilele noastre?

- Repercusiunile au fost multiple și dramatice, dar din fericire practicienii ceaușismului nu au reușit să substituie, la toate nivelurile, elita intelectuală românească. Adevărul este că imaginea sistemului științific în timpul lui Ceaușescu este destul de contradictorie. Oameni de mare valoare, unii adevărați titani, așa cum au fost Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Henri H. Stahl, Constantin Daicoviciu, Andrei Oțetea sau Emil Condurachi se vedeau din nou puși la aceeași masă cu politruci și practicieni ai comunismului, așa cum au fost Ladislau Banyai, Ioan Ceterechi, Valter Roman, Alexandru Bârlădeanu, Miron Constantinescu sau Mihnea Gheorgiu. Pentru că partidul nu a avut niciodată încredere în intelectuali, rezultatul a fost nu transformarea intelectualilor în decidenți politici, ceea ce ar fi fost la fel de regretabil, ci legitimarea academică a unei elite comuniste, în general modestă din punctul de vedere al performanțelor intelectuale. Inițial, intelectualii implicați au fost sursă de legitimare științifică a nomenclaturii, apoi paravan, sfârșind în anii ’80 în jalnica postură de scribi ai regimului, gata să confecționeze justificări la comandă pentru cele mai absurde găselnițe ale familiei Ceaușescu și ale apropiaților lor. Un alt rezultat a fost batjocorirea standardelor academice. Într-o țară în care Elena Ceaușescu ajunsese nu doar doctor, dar și academician, nu este de mirare că au aspirat la un statut asemănător oameni care aveau lecturi cu mult mai vaste, precum Dumitru Ghișe, Roman Moldovan, Virgil Cândea sau Mihnea Gheorghiu. Ceea ce le-a permis, însă, acestora din urmă să acceadă la poziții de conducere în sistemul academic și de propagandă nu a fost cantitatea lecturilor ci obediența față de cuplul Ceaușescu. De fapt, obediența și loialitatea au fost criteriile care i-au impus și nu calitățile lor intelectuale. A fost excelent pentru regim că ele au existat, căci putea astfel să se afișeze în lume purtând măști agreabile, dar nu au fost esențiale. De aici până la transformarea lui Ion Popescu-Puțuri, Augustin Deac, Gheorghe Ioniță, Mircea Mușat, Ion Ardeleanu și Aurelian Bondrea în „savanți” nu a mai fost decât un pas. Falsificarea pe scară largă a doctoratelor și a altor titluri științifice în România după 1989 este rezultatul direct a ceea ce s-a întâmplat atunci.

„Noua Academie”, controlată direct de PCR

- Ce însemna, de fapt, Academia de Științe Sociale și Politice (ASSP)? Ce rol avea această insituție, derutantă încă de când îi deslușeai titulatura? Prelua multe din sarcinile adevăratei Academii, înființate în 1866, for pe care Ceaușescu l-a prigonit, urându-l (s-a spus), reducând la jumătate numărul membrilor lui. „Nemuritorii” au fost obligați, în schimb, s-o primească între rândurile lor pe Elena Ceaușescu. O umilință totală! Meritată, în treacăt fie spus...

- Gândită pe parcursul anului 1969 și înființată în 1970, ASSP a fost menită, teoretic, să pună la dispoziția partidului expertiza științifică necesară unor decizii politice și a unor demersuri propagandistice. Noutatea conceptuală provenea din faptul că instituția era pusă oficial sub controlul CC al PCR, Ceaușescu fiind de la început președinte de onoare, știința fiind astfel total supusă rigorilor și canoanelor partinice. Institutele și centrele de cercetare din sociologie, istorie, științele juridice, filosofie, pedagogie și psihologie au fost scoase de sub tutela Academiei RSR, fiind trecute în sub ordonarea ASSP. O bună parte a membrilor Academiei RSR au devenit automat membri ai ASSP, cea mai mare suprapunere a membrilor secțiilor era în cea de științe istorice, dar acestora li s-au adăugat înalți funcționari de partid, în noua lor calitate de „academicieni” ai noii Academii. Astfel, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraș, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Rădulescu, Janoș Fazekaș, Manea Mănescu, Dumitru Popescu, Leonte Răutu, Gheorghe Stoica, Ștefan Voitec, Ion Iliescu și Carol Kiraly au fost „recomandați” de către Secretariatul CC al PCR să devină membri ai ASSP. În Prezidiu ASSP, cu funcția de vicepreședinți, au fost numiți Ladislau Banyai, Ion Ceterechi, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Constantin Daicoviciu, Roman Moldovan, Constantin Vlad și Ștefan Voicu. Constantin Ionescu a devenit secretarul-general al ASSP, iar Tudor Bugnariu, Mircea Malița, Alexandru Dima, Emilian Dobrescu, Ernes Gall, Karl Gollner, Constantin Ionescu-Gulian, Athanase Joja, Mircea Petrescu-Dîmbovița și Ioan Popescu-Puțuri, membrii Prezidiului. Primul președinte al ASSP a fost Miron Constantinescu, înlăturat de Dej din conducerea partidului în 1958, ca urmare a unei încercări aproape stranii a acestuia de a demara o discuție despre destalinizare în PMR.

Rafinarea unei practici nord-coreene

 - Urmând firul întrebării...

- Sigur, sigur... Nicolae Ceaușescu a antipatizat Academia încă de la începutul domniei sale. Ca orice semidoct, liderul PCR disprețuia intelectualii, rigorile și dilemele lor, preferând oamenii dispuși să renunțe la orice rețineri profesionale sau morale, atunci când se punea problema opor tunității sau partidul o cerea. Adevărul este că umilitoarele servituți prestate de Academia RSR, așa cum au fost primirea Elenei Ceaușescu în 1974 sau a lui Nicolae Ceaușescu în 1985, i-au permis doar să supraviețuiască, însă degradarea organizațională și patrimonială a acesteia nu s-a încheiat decât în 1989, odată cu moartea celor doi.

 - Academia de Științe Sociale și Politice a fost inventată chiar de Ceaușescu sau altcineva a stat în spatele acestei inițiative?

 - Cu certitudine, inițiativa i-a aparținut lui Ceaușescu. Desele sale critici la adresa Academiei RSR, pe care o învinuia de imobilism și îi reproșa slabul impact al cercetării în producție, proces despre care Ceaușescu avea o idee cu totul exotică, arată că acesta a căutat de la început noi formule de organizare a lumii științifice. Pentru Ceaușescu, nu exista nicio îndoială că partidul este sursa absolută de viziune și competență, așa că transferarea unei părți a capacităților de cercetare socio-umană, de la Academia RSR la CC al PCR, era pentru el o decizie naturală. Doar partidul putea întrebuința cum se cuvine materia cenușie a celor în cauză, ea tinzând astfel să se irosească în „interminabile” dispute academice. Cu siguranță, ideea inițială a lui Ceaușescu, inspirată din practica nord-coreeană, de care a fost fundamental atras de la început, a fost rafinată de apropiații săi. Responsabili cu propaganda, Paul Niculescu-Mizil și Leonte Răutu, au avut, cu siguranță, un rol semnificativ, iar Miron Constantinescu, primul președinte al ASSP, astfel convertit la ceaușism, a avut și el o contribuție semnificativă la arhitectura și componența instituției.

 

Una dintre cele mai mari diversiuni politice românești

- Evenimentul zilei: Ce rol au avut istoricii în legitimarea sistemului comunist românesc (începând cu Dej și sfârșind cu Ceaușescu)? Istoria ridica, totuși, chestiuni spinoase, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional, mai ales că Ceaușescu promova și urma linia unui joc dublu cu Moscova.

- Cosmin Popa: Fără îndoială, se poate vorbi despre rolul istoricilor, dar este mai important locul pe care atât Dej, cât și Ceaușescu l-au acordat istoriei în strategia lor de distanțare de sovietici, în vederea consolidării unor dictaturi personale. Și pentru că istoria trebuia din nou interpretată într-o cheie care să pună accent pe factorul național, pentru a-i transforma în conducători naționali pe liderii comuniști români, instalați la putere de tancurile ocupanților, s-au găsit și istorici să scrie o astfel de istorie. Autonomizarea României în raport cu URSS, începută în 1958, declarată în 1964 de Dej și consolidată de Ceaușescu după 1965, una dintre cele mai mari diversiuni politice românești, s-a bucurat de sprijinul majorității românilor, nu doar al istoricilor. Mai mult decât alte categorii profesionale, istoricii au asimilat greu și incomplet deznaționalizarea, slavizarea și culpabilizarea istoriei românești, așa cum a fost ea practicată de Mihail Roller, în anii stalinismului. Astfel, atunci când Dej le-a sugerat istoricilor formați în „vechiul regim” că a venit vremea ca simbolul sovietizării istoriei României, Mihail Roller, să fie înlăturat, aceștia s-au achitat de sarcină cu mult aplomb.

- A fost un fel de „marea păcăleală a istoricilor”...

- Deși îl impusese dur și net pe Roller, ca „patriarh” al „noii istoriografii” românești la sfârșitul anilor ’40, în 1955, „curajoșii” comuniști români, în frunte cu Dej, au preferat să-l înlăture treptat, folosind pretextul unor dispute academice, între noua școală leninist-stalinistă și vechea școală românească de istoriografie. Astfel, istorici ca Oțetea, Daicoviciu, Condurachi, dar și foști discipoli ai lui Roller, precum Barbu Câmpina, au condus minirevoluția națională a istoriografiei românești poststaliniste. În primă fază, alianța dintre partid și istorici părea a fi una dintre adevăr și putere și a avut o serie de efecte benefice. Recuperarea moștenirii istoriografice a lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, reactivarea profesională a unor istorici remarcabili precum Dionisie M. Pippidi, Mihail Berza sau Ion Nestor și aducerea în sistem a unor oameni tineri foarte valoroși precum Șerban Papacostea, Florin Constantiniu sau Ioan Chiper sunt efecte ale alianței între istorici și partid.

 

Obediență, nu competență!

Ce rol a jucat Ceaușescu în toată această răsucire politică? „Ceaușescu a continuat diversiunea, atrăgându-și sprijinul istoricilor mai sus menționați, dar și al multor altora, aceștia considerând, și în parte aveau dreptate, că îndeplinesc o misiune patriotică. Ulterior, atunci când liberalismul ceaușist a devenit o amintire, iar regimul a început să semene din ce în ce mai mult cu cel nord-coreean, conviețuirea adevărului cu politica a devenit din nou imposibilă”, consideră Cosmin Popa.

Debila căruță a propagandei

În continuare: „Apărarea intereselor românești, la conferințele internaționale de profil, în discuțiile cu istoricii din alte țări, în organismele internaționale sau prin propriile lucrări nu a mai fost suficientă. Dacă doreau să le fie recunoscută competența, prin gradații și demnități științifice, acces la informații de specialitate străine și posibiliatea de a fi publicați, istoricii erau nevoiți să tragă la debila căruță a propagandei ceaușiste. Oameni ca Virgil Cândea, Ștefan Ștefănescu sau chiar Cristian Popișteanu nu au fost lipsiți de calități profesionale, însă demnitățile la care au acces în ceaușism, inclusiv cele academice, nu sunt semnul competenței lor ci al obedienței față de regim”.

Ce se întâmplă cu tezaurul Româniai din Rusia?

- Evenimentul zilei: Sunteți membru într-o comisie româno-rusă ce tratează inclusiv problema Tezaurului României. Vom mai vedea vreodată un gram de aur de la ruși? Ne vom mai recupera tezaurul sau este doar un vis frumos? În ce stadiu sunt acum negocierile?

- Cosmin Popa: Din ceea ce știu, în momentul de față nu au loc negocieri sau discuții pe această temă. Îmi este greu să fac predicții și cred că nici nu sunt utile. Știu însă că mersul evenimentelor poate aduce răsturnări neprevăzute, iar istoria ne învață că restituirile parțiale din 1935 și 1958 au fost rezultatul unor circumstanțe politice care au inclus România, dar nu s-au limitat la ea. Aceasta nu înseamnă că România trebuie doar să aștepte. Problema există și va rămâne pe agenda celor două țări în viitorul previzibil.

Scurtă carte de vizită

Cosmin Popa este cercetător în cadrul Institutului de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române, specializat în istoria URSS/ Rusiei și istoria Europei Centrale și de Sud-Est, perioada comunistă și contemporană. Și-a făcut studiile universitare la București și Moscova. Doctor în istorie al Universității București din 2007, cu studii postdoctorale între 2011 și 2013. A lucrat în mass-media ca documentarist, reporter, șef de departament și manager la Mediafax, Adevărul și NewsIn. Este membru al Comisiei Mixte a Istoricilor din România și Federația Rusă, membru al Comisiei româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României, depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial, împuternicit pentru Programul Centenar al Academiei Române.