● Pur și simplu oamenii nu știau prea multe despre mecanismele unei alte orânduiri. În primele zile ale revoltei populare credeau că va veni un conducător luminat, care va șterge restricțiile impuse de dictatorul Ceaușescu. Era posibil ca frâiele țării să le preia Ion Iliescu, cel ridicat în slăvi la Radio „Europa liberă”

Românii credeau că vor munci de atunci încolo pentru ei, nu pentru a plăti datorii altor state, că vor fi deschise granițele și vor putea călători. Erau siguri că magazinele se vor umple cu mâncare, inclusiv din Occident și din China, erau mulțumiți că au locuri de muncă sigure, că aveau locuințe, fie închiriate, fie proprietate personală. Ion Iliescu, apărut rapid la televizor în mijlocul revoluționarilor, a reușit să convingă. Nu pentru mult timp. O parte a societății a înțeles jocul politic și pericolul noii camarile. Așa au apărut revoltele din Timișoara, când s-a cerut clar condamnarea comunismului și implementarea democrației de tip occidental, precum și fenomenul Piața Universității.

La sfârșitul lui ianuarie 1990, o mare parte a populației și-a dat seama că tot o camarilă comunistă pregătise o lovitură de stat pe scenariul unei revolte populare. Au urmat mineriadele, descoperirea unor minciuni și manipulări legate de moartea Ceaușeștilor, de existența teroriștilor, de sinuciderea președintelui completului de judecată a cuplului dictatorial, magistratul Gică Popa și multe altele pe care ziariștii acelei perioade le investigau. Discursurile liderului țărănist Corneliu Coposu, ale lui Ion Rațiu și Radu Câmpeanu, recent sosiți în țară din Occident, analizarea casetelor cu generalii Gușă și Iulian Vlad din prima noapte când noi credeam că e revoluție, dezvăluirile făcute în timpul proceselor unor înalți membrii ai Partidului Comunist Român (PCR), ofițeri de Securitate, dar și retragerea din noul nucleu de putere – Frontul Salvării Naționale (FSN) – a Doinei Cornea, Ana Blandiana, Ion Caramitru și alții au făcut ca o mare parte a societății civile să înceapă ofensiva împotriva noului val de comuniști care preluase puterea. Se instaurase convingerea că „noul” comunism, instaurat printr-o lovitură de stat, va fi mai periculos decât cel patronat de cuplul Ceaușescu și camarila lui. Ion Iliescu ne tot vorbea de acea „democrație originală”…

Simona Ionescu: „Reporter la Tineretul liber, al treilea la tiraj și vânzări”

Presa și-a făcut datoria, consemnând istorie în paginile ziarelor

M-am hotărât să scriu despre viața mea de jurnalist intrat într-o redacție de pe „stradă”, la începutul anului 1990, care nu a făcut parte din vechile structuri ale presei. Am să vă povestesc și despre alți ziariști pe care fie i-ați uitat, fie erați prea mici ca să citiți ziare, fie etichetele puse astăzi de anumite personaje la televizor sau pe facebook sunt înghițite de un public ce crede că rolul presei e să activeze în sprijinul unui grup politic de interese sau de afaceri. În ultimii ani, opiniile au luat locul investigațiilor care puneau pe masă probele ziaristului nu nu numai ale unei instituții, dacă ele chiar existau. Am să relatez întâmplări inedite și anchete jurnalistice făcute în teren, nu cu ajutorul lui Google, texte rămase acum închise între coperțile colecțiilor de ziare păstrate în biblioteci. Dar ele există, mărturii ale unei perioade de două decenii de libertate totală a presei! După anul 2000 a început lucrătura la anihilarea presei independente. Ușor-ușor au apărut mogulii.

La concursul pentru postul de reporter împreună cu Gică Voicu

În decembrie 1990, apărea în ziarul Tineretul liber, fostul Scânteia Tineretului, pe care Ion Cristoiu îl făcea cel mai citibil în „epoca de aur”, un anunț despre concursul de reporteri pe care îl organiza cotidianul. Era visul meu să lucrez într-o redacție, deși lucram într-un centru de calcul, într-un colectiv tânăr de care eram foarte atașată. După ,89 îmi făcusem debutul la o revistă nou apărută, Universul românesc, dar colaboram și la Urzica cu texte ușurele, umoristice. Reporter la ziarul Tineretul liber, al treilea ca tiraj și vânzări după Adevărul și România liberă, cu sediul în leaganul presei românești, era însă altceva!

M-am dus la concurs. Printre cei care am fost admiși, după ce ni s-au publicat știri și articole în ziar vreo două luni, am fost eu, Gică Voicu, viitorul meu redactor șef de la Evenimentul zilei, Florin Firică, devenit ucenicul marelui gazetar sportiv Vasile Căbulea, Romeo Neacșu și Daniela Georgescu. Eu de ei îmi amintesc.

După ce redactorul șef Ștefan Mitroi a decis cine suntem câștigătorii, am fost repartizați în una din secțiile coordonate de Gavrilă (Gabi) Inoan – Reporteri speciali și îl aveam șef pe Sorin Ovidiu Bălan. De la ei am învățat primii pași în jurnalism.

Deziluzia avea să vină repede. Directorul general din acea perioadă (nu vreau să-i consemnez numele) ne-a anunțat că nu ne angajează după concurs ci să mai lucrăm în redacție o perioadă, pro bono, să arătăm ce putem, iar angajările le va face pe parcursul anului 1991.

Gică Voicu nu a mai avut răbdare, venea din provincie, trebuia să trăiască în Capitală, așa că a plecat spre Ion Cristoiu, care lansase cel mai tare săptămânal al vremii: Expres Magazin. Și bine a făcut, căci angajarea mea cu acte și salariu s-a produs abia la sfârșitul anului 1991 sau începutul lui 1992. Până atunci am fost nevoită să am două servicii, fiindcă nu-mi permiteam să las postul de unde îmi luam o leafă, chiar și pentru îndeplinirea unui vis: aveam 33 de ani și 3 copii mici acasă.

Vreau să închei tot cu un secret de-al lui Gică, jurnalistul care a plecat dintre noi de foarte puțin timp. Pe el îl chema Gheorghe Voicu, iar numele de familie era Gheorghe. Așa a fost semnat în Tineretul liber. A plecat la Ion Cristoiu și a devenit pentru redacție Gică Voicu. De Sfantul Gheorghe i se ura La mulți ani! Regret din suflet că nu a apucat să trăiască decât 59.

FOTO: Ion Cristoiu și Gică Voicu, în 1992

Ion Cristoiu despre descoperirea unui viitor jurnalist

Când, la început de octombrie 2017, am aflat că fostul nostru redactor șef Gică Voicu a murit, Ion Cristoiu a scris un text în care mărturisește cum și de ce l-a angajat imediat pe cel pe care îl va numi primul redactor șef al Evenimentului zilei. Redau fragmentul:

„Gazetar te naşti şi nu te faci. Gazetar rămîi pînă la moarte chiar şi cînd nu mai lucrezi într-o redacție sau cînd nu mai colaborezi undeva. Dacă ar fi posibil aşa ceva, un adevărat gazetar s-ar ridica din sicriu şi ar striga: Am înviat! Iată o ştire! Gică Voicu a debutat la Expres Magazin. Nu ştiu ce meserie avea. S-a prezentat la redacţia săptămînalului şi mi-a dovedit că are talent prin felul în care a pătruns pînă la mine: S-a dat secretarei drept un ziarist din provincie care vrea să-mi ia un interviu.

Pe Gică Voicu l-am angajat pe loc, zicîndu-i: „Una dintre notele definitorii ale ziaristului e capacitatea de a se descurca. Sînt multe împrejurări în care ziaristul trebuie să pătrundă într-un loc în care i se refuză accesul. Dacă are talent, născoceşte ceva şi pătrunde. Gică Voicu avea să dovedească acest talent nu peste mult timp de la angajare”.