Într-adevăr, președintele octogenar debarcat recent în Algeria, Bouteflika, a vizitat Rusia ca ministru încă din anii ‘60 și a fost cel mai mare cumpărător străin de arme ruse. Alături de investițiile în armatele private în Sudan și perspectiva unei baze pe malul Mării Roșii, Rusia a pierdut și aici o oportunitate, așa cum pare să piardă și investițiile din Venezuela, odată plecat Maduro. Iar menținerea regimului acolo pare foarte complicat pentru că o operațiune la distanță strategică nu se poate menține, iar armamentul, echipamentul și câteva sute de militari nu pot face diferența.

De notat că, în toate aceste cazuri, a fost vorba despre manifestații masive de protest care au pus sub semnul întrebării dictaturile de dezvoltare desfășurate de ani buni. Mai mult, în cazul Primăverii Arabe 2.0, a fost vorba despre revoluții fără lideri, o variantă clasică egipteană. De aici problemele eliminării grupării Le Pouvoir în Algeria și absența succesiunii pe linia unei opoziții în Algeria, de aici greutatea pasării responsabilității către un lider al Opoziției în Sudan, de la junta militară care l-a arestat pe președintele al Bashir, sub presiunea străzii. Doar în Venezuela s-a decantat un lider al opoziției clar, Juan Guaido, liderul Adunării Naționale, care e recunoscut drept președinte legitim interimar de către un număr mare de state.

Mai putem adăuga aici investițiile în companiile militare din Republica Centr-africană, acolo unde instructorii militari ruși susțin un regim care nu controlează mare parte din țară, dar acolo unde bogățiile pot fi lesne concesionate contra sprijinului militar și al pazei acestor resurse în fața milițiilor de toate culorile. Dar aici baza de interese a Rusiei pare să fie o alta decât cea strategică imediată și directă, ca și în alte puncte din Africa. Dar e vorba tot despre o investiție cu risc maxim și perspective majore de escaladare a confruntărilor cu Vestul.

În Libia, construcția diplomatico-militară a relației cu Khalifa Haftar, care conduce cea mai important, forță militară din Libia, a fost naturală. Scopul este relansarea companiilor mixte ruso-libiene de petrol și gaze. În plus, deși este un embargo formal al ONU pe arme, Rusia vinde arme prin intermediari în timp ce trupele lui Prigozhin sunt prezente pe teren.

Formal, Rusia continuă să vorbească despre apărarea stabilității țărilor în curs de dezvoltare în fața încercărilor Occidentului de a submina conducătorii legitimi – forma de combatere a Revoluțiilor colorate și a Primăverii arabe, deci a instalării democrației în aceste state. Oficial sau semi-oficial, Rusia pierde masiv în Africa, de unde și nevoia de a fi prezentă și a dezvolta presiunile în Libia.

Amplasarea unei baze militare ruse în Libia, la Tobruk, de exemplu, capabilă să găzduiască flotila din jurul portavionului său Amiral Kuznetsov, începe să creeze probleme majore și o presiune directă pe care o pot resimți și Italia, și Franța. Într-adevăr, dacă până de curând preocuparea pentru acțiunile Rusiei era mult mai redusă în Occident, creându-se chiar discuția privind diferențele între flancul Estic și Flancul sudic și percepția riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților, iată că această falie se îngustează sensibil. Nu întâmplător acțiunile Rusiei în Republica centrafricană nu sunt neaparat salutate de Franța.

Prezența unei baze militare ruse în sudul Mediteranei încununează încercări majore ale Rusiei de până azi. A creat o bază puternică în Estul Mediteranei, a încercat să constituie o bază în Muntenegru, până la intrarea statului muntenegrean în NATO. Apoi a obținut folosirea bazei din Cipru pentru realimentare și provizii. Însă în Libia ar fi prima bază majoră cu capacitate de proiecție prin Gibraltar în Oceanul Atlantic.

Și dacă prognozata bază discutată cu Sudanul în Marea Roșie pare să fi fost un eșec, după eliminarea lui Al Bashir, nu același lucru se poate spune despre proiecția controlului militar pe țărmul Nordic al Africii care poate schimba dramatic percepția Occidentului în privința amenințărilor Rusiei și poate crește interesul pentru Ucraina și pentru securitatea la Marea Neagră.

Experții sunt mai degrabă sceptici în privința capacității financiare a Rusiei de a amplasa o bază pe malul Mediteranei de Sud și de a o menține acolo din cauza costurilor. Pe de altă parte, impactul prezenței ruse și a susținerii ofensivei lui Khalifa Haftar în Libia s-a văzut și în relansarea valului de refugiați civili către continent. Deci impactul la adresa securității Europei Unite și a Europei Occidentale pare să fie unul nefast, contabilizat direct la Roma, La Valetta și chiar la Paris.

 

Te-ar putea interesa și: