Într-o splendidă zi de primăvară, cu cer înalt și azuriu, inundată de soare și de aer proaspăt, într-o încăpere a muzeului Scharf-Gerstenberg din Berlin, mă trezesc înconjurat de 16 gravuri cum n-am mai văzut.
Încăperea e mică, așa că gravurile epuizează tot spațiul de expunere. Și, chiar de-ar fi altfel, nimic nu ar putea să mai stea lîngă ele, pentru aceste lucrări închid totul într-o manieră copleșitoare. Sînt cele 16 desene din ciclul ”Carceri d’Invenzione” de Piranesi. Ele reprezintă spații carcerale produse de închipuirea exaltată a artistului. Le-a desenat la 24 de ani (în 1744) , zice-se în timpul unei boli serioase, ceea ce face pe mai toți istoricii să le considere produse ale unui frămîntate inconștinețe febrile. Poate de aceea, modernii impregnați de freudism și de suprarealism le-au privit, încîntați, ca antemergătoare.
De altfel, titlul dat acestui ciclul este ambiguu: ”Carceri d’Invenzione” putînd însemna și închisori imaginare, așa cum se traduce cel mai frecvent, dar și închisori ale imaginației. Această ambiguitate, lesne de imaginat, a făcut deliciul amatorilor de introspecții în obscuritatea sinelui. Fără să spun că cea de-a doua traducere ar face mai degrabă dreptate gravurilor lui Piranesi, totuși, este evident că lectura deschisă astfel se susține. Faptul că în toate planșele ”Închisorilor” spațiile sînt închise și că imaginarul, oricît de bogat sau de extravagant, se dezvoltă într-un interior fără ieșire, ne duce aproape de ideea închiderii fatale a imaginației.
De altfel, această observație a grandorii de interior a făcut ca, în ultimele decenii, cea mai puternică inflență a lui Piranesi să fie notată în artele scenografice. La teatru sau la operă, creatorii de ambianțe scenice simt direct mesajul lui Piranesi din aceste ”Închisori”, cu mult mai mult decît o fac arhitecții construind orașele noastre. Scenografii sînt cei care încearcă să evoce nemărginirea într-un spațiu fatal mărginit, imensitatea într-un spațiu fatalmente redus, ori monstruozitatea într-un interior mai degrabă multifuncțional și, deci, nu prea ofertant pentru a crea intensitate. Piranesi arată cum toate aceste obiective pot fi atinse și, din cîte înțeleg, scenografii au învățat bine lecția lui.
Vedem în gravurile ”Închisorilor” structuri arhitecturale fantastice, dar perfect plauzibile în același timp. Arhitectul din Piranesi nu a permis artistului să fabuleze pînă dincolo de rigorile rezistenței. Coloanele, unghiurile, grinzile, scările, balustradele se află sub controlul calculului geometric. Imaginația erupe în interiorul regulilor arhitecturii, iar meditația are loc între zăbrele. N-aș spune că se simte vreo reflecție de ordin moral ori teologic – aici nu deținuții sînt importanți, ci închisoarea în sine. Ea, închisoarea, mai precis interiorul ei, este capodopera. Camerele închisorilor au viața lor. Ici-colo zărim cîte o siluetă sau două trudind, dar viața închisorii nu e viața deținuților – ea este dată de scripeți și lanțuri, pîrghii și contragreutăți, scări și roți dințate care se împreună în mecanisme uriașe.
Margueritte Yourcenar ne spune că, la început, criticii au plasat Închisorile ”în zona rezervată nebuniei și delirului”, dar că, mai apoi, le-au considerat ”singura operă în care marele gravor și-a exercitate în libertate geniul”. E greu, privind gravurile acestea și lăsîndu-te înconjurat de ele, să nu simți că și primii și cei din urmă au dreptate. Libertatea geniului lui Piranesi s-a consumat (și) în construirea mentală a unor închisori. Autoritare, monumentale, un pic dantești, spațiile carcerale ale lui Piranesi nu sînt pe de-a întregul înspăimîntătoare, nu sînt un coșmar. Ceea ce le face ușor de privit este tocmai raționalitatea care transpare imediat din arhitecturalitatea lor, dar și aerul melancolic, evocator ale marilor edificii antice de care Piranesi era fascinat.
Acum, fac și o mărturisire. Nu am nimerit în camera muzeală plină de ”Închisori imaginare” din întîmplare. Am venit la acest muzeu anume să văd Piranesi. Mai mult, unul dintre motivele pentru care am călătorit în capitala germană a fost să văd aceste gravuri. Oricui merge la Berlin, îi recomand experiența. Mai ales că gravurile lui Piranesi sînt la doi pași de palatul Charlottenburg, terminat cam cînd se năștea Piranesi. O bună ocazie de plăcute speculații fără vreo legătură cu realitatea...
Recomandările noastre
