Suntem între marile Sărbători: Nașterea Domnului, pe de o parte, și Sfântul Vasile cel Mare, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, mai apoi.

Prag dintre Colind și Plugușor cu Sorcovă, punte între An vechi și Nou An. Și dacă tot poposesc în amintirea Noului și Vechiului, cum să pot trage cortina în ignoranță peste ei, colindătorii noștri cei mai onești, cei mai frumoși din ceruri, însângerați pe pământul străbun, dar încununați de corola muceniciei în acel Dincolo pe care îl străvedeau încă de aici ?!

Dar pentru noi, cei pentru care ei au ales ne-lepădarea, pentru noi nu este totuna. Avem datoria de a ne aminti că acești frumoși, curați români au petrecut ceasuri de Sfânt Crăciun primind cu bucurie întru Hristos „daruri” de torturi, „cadouri” de umilințe, înnobilați de haina - ea însăși mărturisitoarea zeghei. Dar justa lor așezare în credință transforma tortura în binecuvântare și umilința în cărare spre scormonitoarea asumare a iertării și a dăruirii. Ei rămân dincolo-de-Clipă; faptul că ne mai amintim de ei sau nu, nu îi atinge și nu îi dezrădăcinează de Cer, ei dăinuiesc în cele ale lui Hristos.

 

„Oamenii care știu să rabde suferința”

În lucrarea „Spre Tabor”, vol II (Curățirea), Părintele Ilarion Felea, întemnițat la Caracal, Arad, Timișoara, București, Gherla și Aiud, unde și-a și găsit sfârșitul pământesc, ne lăsa mărturie peste veac: „Oamenii care știu să rabde suferința sunt cei mai tari, sunt eroii credinței și ai virtuții. «Arborii care trăiesc în umbră cresc moi și nu dau fructe bune, în vreme ce aceia care trăiesc la soare, care au crescut în vânt și au înfruntat intemperiile, au deodată coroana mult mai viguroasă.» (Epistola XV). Voința lui Dumnezeu lucrează prin voința omului. Dumnezeu este atotputernic prin desăvârșirile Lui. Omul e atotputernic prin libertatea voinței lui. Curajul, răbdarea în suferință, eroismul, martiriul sunt virtuți de înaltă însemnătate, care toate se întemeiază pe voința morală. Fără voință nu se deschide nicio inimă și nu se face niciun pas pe scara desăvârșirii”.

 

„Celula neagră”

Noaptea de Ajun și zilele de Sfânt Crăciun sunt dintotdeauna verigi - chei de timp, când minunile dospesc în cele mai înduhovnicite streșini de cuget și de inimi. În lagărele comuniste, însă, ruga și subțirimea trăirii sufletelor contopeau Cerurile cu iadul închisorii, gratiile și suferința fiind transformate mistic în trepte pe scara mântuirii de Neam. „Omenia și caracterul au reușit să înnobileze până și acel loc...” avea să constate dreptul român Grigore Caraza.

Ne întâlnim astfel cu Părintele Iustin Pârvu într-unul din Ajunurile petrecute în temnița Aiudului. În timpul sărbătorilor, paza în jurul celularului se dubla. În acea seară, Părintele împreună cu cei 3 frați de celulă au decis să rămână în rugăciune, dar pentru că alături de ei, un preot și un student la Teologie cântau colinde, temnicerii au confundat celulele, urmând 2 săptămâni de izolare în „celula neagră”, metamorfozat sub adânca rugăciune a Părintelui Iustin în timp fără-de-Timp, de adevărată pocăință, înțeleasă profund, cu rost de metanoia, de prefacere a lăuntrului.

„Te iubesc din toată inima mea”

Din file de lăcrimat Crăciun, au rămas, de asemenea, mărturiile memorabile ale lui Richard Wurmbrand şi cele ale lui Ioan Ianolide despre sfârşitul martiric al Părintelui Gherasim Iscu, în prima zi de Crăciun, când în chip de neînțeles, torționarul comunist şi victima sa, Părintele Gherasim, au plecat împreună din această lume. În aceeași zi, Părintele Gherasim îl ruga pe Sfântul închisorilor comuniste, Valeriu Gafencu, să îl poarte în rugăciune, iar apoi și-a dat duhul. Redau un fragment din cutremuratoarea relatare:

„Aşa se întâmplase că schingiuitorul, care chinuise pe acest preot fusese şi el bătut de către tovarăşii săi, şi-şi dădea sufletul. În timpul nopţii mă deşteaptă zicând:

- Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoşătoare! Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morţii chemând pe alţi doi deţinuţi. Sprijininduse pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului ucigaşului său şi-l mângâia pe cap.

Nu voi uita niciodată această mişcare! Un om schinghiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea.

Apoi preotul zise către acel om:

- Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea. Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc, închipuieşte-ţi pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şi toţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, te iartă.”

În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigaşului înaintea propriei sale victime! Victima, în pragul morţii, primea spovedania ucigaşului său şi cel chinuit a dat dezlegare ucigaşului său.

S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său şi amândoi au murit în aceeaşi noapte.

Era noaptea Crăciunului. Noap tea în care Hristos se născuse și în inima unui torţionar comunist” (Richard Wurmbrand).

„Aşteptam să văd cum îmi iese sufletul din trup”

La 24 decembrie 1963, Părintele Arsenie Papacioc a primit 10 zile de izolare cu regim sever. Avea vina că vorbea aşa tare despre Dumnezeu și a cântat colinde, încât se auzea perfect pe coridor, în celulele vecine. Afară era un ger năpraznic, iar după trei zile, părintele era slăbit încât n-a mai rezistat şi a căzut pe cimentul rece al celulei, ceea ce însemna moarte sigură. „Ajunsesem la un aşa moment că aşteptam să văd cum îmi iese sufletul din trup. Eram conştient până în ultima clipă. Atunci s-a întâmplat ceva ce nu poate fi spus în cuvinte“, istorisea părintele. A simţit cum „Cineva“ l-a tras de picior şi i-a spus: „Scoală-te, Arsenie, dacă vrei să nu mori! Aici nu se doarme! Vremea ta încă nu a venit“. Și s-a ridicat Părintele. Pentru a continua lucrarea pentru neamul romanesc.

 

„Neamul e dezmembrat”

A fost întrebat odată Părintele Iustin Pârvu, „voluntar în slujba neamului”, întemnițat la: Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud și Baia Sprie, despre lecția învățată în marea școală a suferinței, în cei 17 ani de închisoare și în anii de urmărire ce au urmat. Și a răspuns Părintele astfel: „Ce am învățat? Că omul rămâne om în orice situație dacă îl are pe Dumnezeu aproape, în suflet, în inimă. Cei care nu au avut credință, au căzut primii. În închisorile din perioada comunistă, o mulțime de creștini au murit pentru ca poporul roman să poată avea un Destin!

De ce i-aș «certa» pe români? I-aș certa pentru că le-a dat Dumnezeu cele mai frumoase daruri și ei nu par să fie conștienți de asta. Între daruri amintesc: jertfa creștinească a înaintașilor, valorile culturale și intelectuale, o biserică vie. Ei, cu toate astea, românul pare să nu se descurce, moștenirea primită este peste puterile lui să o administreze, să o sporească.

Neamul e dezmembrat și nu mai găsesc oamenii puterea să se unească în același ideal. Închisorile comuniste au avut un nesperat bine în ele: au creat caractere și au conferit morală indivizilor, au creat patrioți, pentru că deținuții n-au confundat niciodată pe torționari și pe gardieni cu poporul roman! Ci i-au privit separat”. Să ne fie toate acestea spre luare-aminte, la Puntea dintre ani.