Fostul penitenciar comunist de la Rămnicu Sărat – supranumit „Închisoarea Tăcerii”, datorită bestialului regim de exterminare la care au fost supuse numeroase elite politice indezirabile, printre care şi fruntaşul ţărănist Ion Mihalache (asasinat la ordinul torţionarului Alexandru Vişinescu) – se pregăteşte să devină memorial al victimelor comunismului.

De-a lungul anului 2018, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) va continua demersurile de consolidare a călădirii cu valoare patrimonială, în prezent accesul fiind oprit pentru amenajarea Memorialului „Râmnicu Sărat – Închisoarea Tăcerii”.

Prima atestare a închisorii de la Râmnicu Sărat datează din octombrie 1901. Până în 1938, penitenciarul a fost destinat deținuților de drept comun cu pedepse de până la doi ani. Odată cu instalarea dictaturii carliste, la Râmnicu Sărat ajung vârfurile Mișcării Legionare – ridicați de la Rîmnic, Corneliu Zelea Codreanu și alți 14 legionari („Nicadorii” şi „Decemvirii”) au fost asasinaţi în drumul spre închisoarea Jilava, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938.

Bolşevicii şi ipocrizia criminală  

După 1940, la Râmnicu Sărat au fost transferate ilegalistele Ana Pauker şi Liuba Chişinevschi – peste doar câţiva ani, odată cu instalarea forţată a noului regim păpuşat de la Moscova, propaganda avea să condamne tratamentele aplicate celor două bolşevice, deşi comuniştii transformaseră deja toate închisorile României în adevărate abatoare genocidare.

„Închisoarea Tăcerii”

După instaurarea dictaturii comuniste, penitenciarul de la Râmnicu Sărat capătă sinistrul supranume de „Închisoarea Tăcerii”. Deţinuţii politici (catalogaţi „duşmani de clasă”, „bandiţi”, „contrarevoluţionari ş.a.m.d.) erau supuşi unei izolări drastice (singuri în celule friguroase, strâmte şi igrasioase) şi unui bestial regim de înfometare, tortură, bătaie animalică şi exterminare. În special, Râmnicu Sărat a reprezentat temniţa elitelor ţărăniste, deşi printre deţinuţi s-au numărat şi clerici (de regulă, greco-catolici şi romano-catolici), dar şi numeroşi alţi indezirabili cu greutate.

Un bestial regim de exterminare    

Potrivit www.memorialulramnicusarat.ro, „directorul închisorii din Râmnicu Sărat (cel mai bestial dintre comandanţii penitenciarului a fost Alexandru Vişinescu, condamnat la 20 de ani de închisoare cu executare pentru săvârşirea de infracţiuni contra umanităţii – n. red.) a fost informat printr-o adresă oficială că pentru aceşti <instigatori, complotişti, sabotori, duşmani de totdeauna ai clasei proletare pe care au exploatat-o şi maltratat-o până la sânge, şi care au astăzi un regim de favoare>, trebuie să se introducă un regim special, astfel încât să nu mai poată părăsi <celulele, camerele şi curţile, decât la ordin> şi numai pentru a beneficia de asistenţă medicală sau pentru a fi deferiţi instanţelor judecătoreşti. La finalul adresei se preciza că nu trebuie să se mai permită pe viitor <nicio îngăduinţă, niciun fel de slăbiciune omenească pentru aceşti infractori, care la timpul lor nu au făcut decât să împrăştie suferinţă în sânul poporului muncitor>”.

„Experimentul Piteşti” şi anchetele de la Râmnic

„Închisoarea Tăcerii” a funcţionat o perioadă şi ca punct de tranzit pentru deţinuţii politici care erau transferaţi în alte penitenciare pentru executarea pedepsei. După 1952, odată cu încheierea oficială a abominabilului Experiment Piteşti (printr-un proces-mascaradă de proporţii), la Râmnicu Sărat au fost aduşi pentru anchetă o parte dintre deţinuţii implicaţi în torturi.

Iadul elitei ţărăniste

Potrivit aceluiaşi portal, „din 1955, închisoarea a găzduit o mare parte a elitei ţărăniste care supravieţuise altor închisori, printre care întâlnim nume ca Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Rădulescu Pogoneanu, Nicolae Adamescu, Victor Anca, Corneliu Coposu, Mihai Balica, Jenică Arnăutu, Ioan Barbuş, Ion-Ovidiu Borcea, Mălin Boşca, Alexandru Bratu, Ion Diaconescu, Constantin Hagea, Ion Puiu, Cornel Velţeanu, Augustin Vişa, Ion Lugoşianu şi alţii; de asemenea, aici au fost aduşi Alexandru Todea (episcop român unit), Waltner Iosif (preot catolic) şi Mihai Godo (preot iezuit)”.

Deţinuţii antonescieni

Un alt grup de deţinuţi a fost acela al reprezentanţilor fostei guvernări antonesciene: Constantin Pantazi, Alexandru Constant, Ion Petrovici, Petre Tomescu, Gheorghe Jienescu, Aurel Dobrescu, Nicolae Dragomir şi Constantin Horobeţ.

Ion Mihalache. Mărturia unui asasinat cutremurător

Fruntaşul ţărănist Ion Mihalache a fost asasinat pe 6 martie 1963, la 81 de ani. Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ion-Ovidiu Borcea (dar şi alţi deţinuţi) l-au auzit pe Mihalache strigând la uşa celulei: „Aici e Mihalache. A fost nenorocitul de patriarh Justinian Marina (supranumit „Patriarhul Roşu”, pentru că a acceptat colaborarea Bisericii cu Securitatea – n. red.) la mine, să mă convingă să mă desolidarizez de Maniu. L-am dat afară!” A urmat deschiderea uşii şi năvala gardienilor care l-au călcat la propriu în picioare, deşi Mihalache era doar un bătrân foarte bolnav care îşi petrecuse ultimii 16 ani într-o detenţie infernală. Potrivit mărturiei lui Ion-Ovidiu Borcea, Vişinescu a înfipt personal baioneta în inima lui Ion Mihalache, ca să se asigure că ţărănistul murise. Trupul lui Mihalache a fost aruncat într-o groapă comună de la marginea unui cimitir mocirolos, laolaltă cu numeroşi alţi martiri ale căror osomenite nu vor mai fi recuperate niciodată, deoarece cimitirul s-a extins, iar rămăşiţele descoperite de gropari au ajuns... la groapa de gunoi.