Urna amintirilor
Adrian Georgescu
Momentele frumoase ale vieţii sunt astfel tocmai pentru că apar într-un mod imprevizibil, nu le programezi ca pe o vizită la dentist. De aceea li se spune „clipe de neuitat”: au forţă pentru că sunt irepetabile, a încerca să le multiplici înseamnă deja a le sărăci. Iată, curcubeul se arcuieşte pe cer, iar tu, în loc să te laşi impregnat de frumuseţea aceea inexplicabilă, te precipiţi după camera portabilă, încadrezi minunea într-un pătrat care o diminuează şi te apropii de piciorul podului de lumină cu ajutorul mincinos al zoom-ului, încercând să-i storci inefabilul. Cât ai pierdut şi cât ai câştigat? Şi în ce măsură poţi retrăi mai târziu ceva ce, de fapt, n-ai trăit, fiind prea ocupat cu depunerea la banca de amintiri?
Eu cred că fiecare moment de fericire este de unică folosinţă. Cel mult îi putem smulge folia de plastic care-l acoperă, aşa cum procedăm cu fiecare obiect cumpărat, numai că în cazul amintirilor păstrăm doar folia. Cel mai bun loc în care să-ţi înregistrezi viaţa este propria memorie, plus câteva poze, ca nişte indicii vagi pe traseul călătoriei spre începutul zilelor. Recompunerea în cele mai mici amănunte distruge magia, pentru că amintirile trăiesc tocmai din acele lacune împotriva cărora luptă. Şi ce cuvinte sugestive descriu acest procedeu! „To capture”, în engleză, sau „immortaliser”, în franceză. Adică, să faci tot posibilul să închizi frânturi de viaţă într-o cutiuţă şi până la urmă să obţii doar un pic de moarte.
Martori peste timp
Elena Georgescu
Filmarea momentelor fericite din viaţă ne permite, fie şi pentru câteva minute, chiar şi într-un mod supus artificialului, să inversăm sensul trecerii timpului. Nimeni nu-şi înregistrează nunta, botezul copilului sau o excursie pentru a le retrăi în sensul propriu al cuvântului, ca în peliculele SF în care oamenii plonjează într-o realitate virtuală. Rolul acestor înregistrări video este de a păstra şi de a recupera ceva din ce am fost. Şi nu doar pentru noi, ci şi pentru cei ce vin după noi. Eu mi-aş dori să existe înregistrări video de la nunta părinţilor mei, să le văd mişcările şi privirile, gesturile de tandreţe care au constituit punctele de plecare ale vieţii mele. Dacă le-am avea, am înţelege poate mai mult din ceea ce suntem.
Lăsăm moştenire nu doar bunuri sau bani, ci şi ceva din noi înşine. Gândiţi-vă la bunicii pe care nu-i mai aveţi, a căror amintire se destramă odată cu trecerea timpului, strânşi într-o poză ovală îngălbenită. Nu aţi vrea să ştiţi despre ei mai multe decât data naşterii şi a dispariţiei? La fel vor dori şi nepoţii noştri, regretând, când le va veni vremea, că nu au cum.
În spatele acestui „Trăieşte clipa” împins până la extrem pe care-l susţine soţul meu nu se află decât teama de îmbătrânire şi de moarte, de faptul că acele copii ale noastre vor rămâne tinere chiar şi atunci când noi vom fi dispărut. Dacă însă toţi am fugi de noi înşine ca de nişte stafii, ce singuri am ajunge până la urmă să fim!
Puteti comenta pe www.adriangeorgescu.ro.
Recomandările noastre
