Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Multi dintre romani au fost pusi in fata acestei dileme dureroase: sa ramana in tara sau sa plece?
Cordonul ombilical Cred ca singurul lucru care-l tine pe om in picioare este speranta. Atunci cand ea este pandita si amenintata la fiecare colt de strada de neputinta, de singuratate sau de dispretul colectiv, omului nu-i raman multe alternative. Una dintre ele este resemnarea.
Ea nu inseamna neaparat un faliment personal, insa presupune renuntare, un orizont mult mai limitat si ambitii marunte si putine. Cealalta cale este aceea de a ramane credincios visului initial. Presupune cautarea unui alt spatiu, in care acest vis sa poata fi cel putin tinut in viata, daca nu chiar sa se implineasca.
Din punctul meu de vedere, actul emigrarii nu e unul superficial, de abandon si de uitare a ceea ce ai fost, ci o dovada de credinta a omului in el insusi, in ceea ce poate, indiferent de locul in care traieste. Daca o pasare decide singura unde isi asaza cuibul, daca un melc poate lua curajoasa decizie de a parasi un tufis pentru un altul, aflat la cateva luni de mers, omul de ce n-ar incerca sa faca asta? Inainte de a fi cetateanul unei tari, fiecare din noi e portdrapelul propriei persoane.
Inainte de a datora ceva cuiva, fiecare isi datoreaza siesi sansa implinirii. Se pare ca destinul emigrantului este oricum trist. Cordoane ombilicale nevazute par sa ne lege definitiv de pamantul pe care am invatat sa mergem. Spre deosebire de cei care s-au gandit de multe ori sa plece si n-au facut-o, emigrantii macar au incercat, reusind sa nu se sugrume in cordonul ombilical, ci sa se hraneasca prin el de la distanta. (Elena Georgescu)
Cand simti un gol In a patra, a cincea zi, in timp ce-ti iei micul dejun, te surprinzi uitandu-te lung pe fereastra. Ceva lipseste si nu stii ce. Pana atunci, ai colindat strazile orasului strain, te-ai lasat inundat de bucuria turistului, incercand sa stochezi senzatii in aparatul foto.
Sa fie gustul ceaiului? Sau al painii? Sa fie alimentele mai rezistente la globalizare decat oamenii? Iesi in oras, dar parca nu mai absorbi imaginile cu aceeasi bucurie. Figurile oamenilor nu-ti mai par relaxate, ci spalacite, ti-e dor de un miros banal - cum ar fi cel de sina incinsa -, ai vrea ca macar vocea metalica din metrou sa-ti vorbeasca in romaneste, ti-ai dori sa simti si damful de mici care acasa te scarbea.
Revii la hotel, deschizi televizorul si, culmea!, descoperi ca ti-e putin dor si de Esca. Te uiti la ceas. Mai ai 11 ore pana la avion. Tara e deocamdata muntele de fleacuri care-ti lipsesc, dar e numai momentul formarii bulgarelui de zapada. Daca ai mai sta un timp, ai incepe sa simti si avalansa dorului de cei dragi, tristul privilegiu al demult plecatilor.
Cunosc oameni care revin doua saptamani pe an in Romania, iar atunci vor doar sa bea si sa vorbeasca. Sa bea si sa vorbeasca. Nu radeti! Sunt cele doua lucruri pe care nu le poti face cum se cuvine decat acasa. Unii oameni pot functiona privind uneori in gol sau purtandu-l in suflet, altii nu. Eu, unul, nu. E ceva ce nu se poate explica ori motiva, asa cum este si dorul de acasa. (Adrian Georgescu)
Puteti comenta pe www.adriangeorgescu.ro
Recomandările noastre
