Evenimentul Zilei > Social > ÎN PAT CU DUŞMANUL: La casă sau la bloc?
ÎN PAT CU DUŞMANUL: La casă sau la bloc?

ÎN PAT CU DUŞMANUL: La casă sau la bloc?

În condiţiile în care se construieşte oriunde şi oricum, unde aţi prefera să locuiţi?

Casă, dulce casă

E
xistă, oare, vreun scriitor care să fi descris vreodată un apartament de bloc aşa cum a făcut-o Creangă cu bătrâna casă din Humuleşti? Sau cineva care să poată povesti despre un luxos cartier rezidenţial cu măcar jumătate din patima cu care Borges vorbeşte despre mahalalele vechi din Buenos Aires?

Un apartament la bloc e doar o cutie lipită de o altă cutie. Din peretele care te separă de celălalt, tu ai partea ta, celălalt pe a lui. Cum ai păşit peste pragul uşii de la intrare, totul e la comun: scara, ghena, uscătoria, liftul. Forma de proprietate comună are o valoare simbolică. În afara apartamentului, fiecare deţine câţiva metri pătraţi din amprenta blocului, dar acel spaţiu se află oriunde şi nicăieri. Există, e al tău în acte, dar nu poţi planta flori pe el şi nu poţi întinde acolo un şezlong.

În acelaşi timp, o casă este ceva concret şi o formă
de proprietate personală nealterată. Omul trăieşte în apropierea pământului, pe care îl stăpâneşte în mod direct. O casă oferă şi dreptul la un spaţiu extern, intim, bucuria de avea o grădină, de a ieşi din casă desculţ, de a-ţi bea cafeaua dimineaţa la umbra unui copac. Până şi câinele are posibilitatea de a trăi aşa cum e normal pentru rasa lui, în aer liber, nu alintându-se nefiresc în patul stăpânului.

Un vechi proverb românesc spune că dacă nu sădeşti
un copac, nu faci un copil şi nu ridici o casă, treci degeaba prin viaţă. Dacă stai la bloc, îţi rămâne, în principiu, o singură variantă. (Elena Georgescu)

Turnul de fildeş P+10


N
ăscut şi crescut în Bucureşti, locuind întotdeauna la bloc, am visat mereu să stau la casă. Transformarea acestui oraş, aflat într- o permanentă luptă cu el însuşi, ne face să ne revizuim până şi visurile.

Multe din vechile cartiere ale Bucureştiului au fost
năpădite de clădiri agresive. Blocuri cu două etaje mai înalte decât media zonei parcă se sprijină cu coatele pe casele învecinate. Puţine zone au scăpat necontaminate de această ciumă, dar preţul unei case modeste cu o curte mică bate spre milionul de dolari.

Printr-o bizară răsturnare de situaţie, transportul în
comun şi mersul pe jos au devenit soluţii mai relaxante şi mai eficiente de deplasare decât maşina personală. La fel, blocurile din rândul al doilea, ferite de zgomotul şi de praful arterelor principale, construite în anii ’80 cu respectarea normelor antiseismice, reprezintă, în opinia mea, soluţii mai bune decât a-ţi construi o casă la 30 de kilometri de Bucureşti. Cazul Piperei, un gigantic bloc pe orizontală, cu palate înconjurate de smârcuri, este ilustrativ pentru acest tip cancerigen de urbanism.

Cred că etajele superioare încep să prezinte avantaje.
De exemplu, în faţa blocului nostru se schimbă liniile de tramvai, iar în spate primăria ridică garajele. La etajul 1 este un infern, dar şase etaje mai sus nu e atâta zgomot, iar praful nu trebuie şters o dată pe zi. În plus, de sus poţi să vezi oraşul. Uneori, privit de la înălţime, chiar îţi creează iluzia că se poate trăi în el. (Adrian Georgescu)

Puteţi comenta pe http://www.adriangeorgescu.ro/

Publicat in categoriile: Social
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: