Ne-am bollywoodizat

Au mai fost filme care au luat nemeritat premiul Oscar, însă parcă niciodată unul atât de slab. Pelicula lui Danny Boyle reuşeşte nu numai să fie sub celelalte patru nominalizate, ci şi mult sub filme precum “Blindness”, “Doubt” ori “In Bruges”. „Slumdog Millionaire” strânge toate clişeele posibile ale cinematografiei, din toate zonele culturale.

Ţintit să strângă în sălile de cinema 6 miliarde de oameni de pe cinci continente, este o mâncare în care s-au pus mirodenii de pretutindeni şi, în final, amestecul, deşi satură, n-are niciun gust. Totul e făcut să stoarcă emoţii: tortură, copilărie nefericită, inechitate socială, doi fraţi despărţiţi de o femeie, dragoste lipsită de şansă.

Cum altfel să ai succes în Cetatea Filmului decât mulgând mitul self-made-man-ului până la ultima picătură? Şi cum să-l expandezi la maximum altfel decât făcându-l pe erou să plece de la nivelul minim al sărăciei şi să câştige doar graţie cunoştinţelor acumulate la şcoala vieţii sau, pur şi simplu, prin noroc?

Asemenea concursului „Vrei să fii milionar?” - compus din câteva momente de tensiune abil create, în care e creată empatia publicului larg pentru concurent -, descoperi că la sfârşit, în afara unor răspunsuri din domenii care nu te interesează, nu rămâi cu mare lucru. Aşa cum, după această ediţie a Premiilor Oscar, rămâne numai senzaţia că „Slumdog Millionaire” a luat potul doar pentru că a venit de-acasă cu toate răspunsurile ştiute. (Adrian Georgescu) 

Un film viu Puţini regizori au făcut filme atât de diferite între ele precum Danny Boyle. De la “Trainspotting” la “Millions” sau de la “The Beach” la “Slumdog Millionaire”, în toate există o intensitate specifică, o energie care schimbă lucrurile. Dacă în “Trainspotting” Boyle a găsit umor şi forţă în viaţa unui dependent de droguri, în “Slumdog Millionaire” le-a extras din sărăcie.

Cum poate un film care începe cu o scenă de tortură să se încheie cu un dans a la Bollywood? Graţie unei creşteri ingenioase de ritm care te face să aştepţi cu răsuflarea tăiată rezolvarea fiecărei întrebări. Aidoma inspectorului de poliţie, care trece încet-încet de partea celui pe care îl anchetează, te întrebi cum a reuşit un copil sărac, crescut pe stradă, să afle răspunsuri din domenii atât de diferite, şi cât de dură va fi următoarea poveste.

Filmul creşte exact ca India, unde viaţa e trăită pe derulare rapidă Există o vioiciune colorată care pulsează în fiecare scenă, unghiuri de filmare diverse şi neaşteptate. Actorii amatori joacă excelent, ceea ce este o subtilă reiterare a ideii filmului, că poţi reuşi în viaţă şi fără a fi profesionist, dacă ai încredere în tine şi inspiraţie.

Coloana sonoră e excelentă, montajul şi imaginea foarte bune. “Slumdog Millionaire” nu e un film profund şi nu dă răspunsuri la întrebări existenţiale, însă reuşeşte să redea ceea ce alte pelicule nu izbutesc: viaţa. În plus, e inspirat dintr-un caz real. Ce vrem mai mult de la un film? (Elena Georgescu) Puteţi comenta pe www.adriangeorgescu.ro

CITIŢI ŞI:

Slumdog Millionaire, un “cocktail de Hollywood-Bollywood manipulator”

Opt Oscaruri pentru "Vagabondul milionar"

Favoriţii cititorilor evz.ro la Oscar