Scrisoarea publică adresată la începutul acestei săptămîni de dl Andrei Pleșu maestrului Radu Beligan este un gest de exemplară decență. Este scrisoarea unui admirator întristat de alunecările celui pe care îl admiră. Prin urmare, este o scrisoare cu totul legitimă în plan moral, pentru că admirația este una dintre cele mai valide justificări ale criticii - ”te critic pentru că te admir” este un gest etic mult mai înalt decît știutul ”te critic pentru că te urăsc” sau banalul ”te critic pentru că eu sînt deștept și tu ești prost”. Dar, în cazul maestrului Beligan, mai e ceva. Domnia-sa a dobîndit un prestigiu atît de mare, încît sînt foarte puțini cei care să-i poate reproșa ceva fără să fie, de la bun început, descalificați de ridicolul în care se pun - cînd piticii judecă uriașii sînt întotdeauna penibili chiar dacă, uneori, au dreptate.
Dl Pleșu este, fără îndoială, unul dintre acești foarte puțini contemporani care îi pot spune public maestrului Beligan că angajamentul său politic îi cariază prestigiul, pentru că amîndoi joacă în aceeași ligă culturală. Fără îndoială, sute de mii de admiratori ai maestrului Beligan au simțit ce a simțit și dl Pleșu cînd marele om de teatru a consimțit să participe la mitingul nord-corean de lansaj al noului Ceaușescu. Dar puțini au anvergura să o spună public astfel încît spusa lor să conteze dincolo de ziarul de a doua zi. Mai mult, puțini au talentul special al dlui Pleșu de a scrie o astfel de scrisoare în cea mai potrivită manieră. Scrisoarea dlui Pleșu este deopotrivă fermă și reverențioasă, delicată și apăsată, personală și public relevantă. E greu să admonestezi un zeu și să rămîi întreg după aceea. Trebuie să fii tu însuți un zeu și, mai ales, să știi să vorbești zeiește. S-a văzut limpede că nu oricine putea articula acest discurs dezamăgit abia cînd au intervenit și alții. Cu tot respectul cuvenit oricărui om care muncește și-și constuiește după puterea talentului său, cît i-a dat Dumnezeu, o carieră, dar să fii Florina Cercel, Dida Drăgan sau Adrian Daminescu și să te bagi între dl Pleșu și maestrul Beligan, presupune o anume rătăcire axiologică. Ruptura de nivel este, totuși, amețitoare. Despre exemplare stridente ca Gabriela Firea ori cronic bolnave de tupeu ca V.V. Ponta nu vorbesc aici - politicienii în campanie electorală sînt dincolo de bun simț și măsură, așa cum sînt mereu dincolo de bine și de rău în scurtul timp rămas între campanii.
Adevărul este că toată lumea știe că diagnosticul pus de dl Andrei Pleșu maestrului Beligan este adevărat. Maestrul Beligan nu este nici primul nici ultimul om de mare anvergură culturală care a fost atras irezistibil de dansul puterii politice, mereu trecătoare și mereu compromițătoare. E un drog, e o fascinație, e o vrajă... Dansul tandru al maestrului Beligan cu puterea comunistă și, după 1990, cu erezii ei s-a derulat în public. L-a văzut toată lumea. Așa cum toată lumea a văzut talentul subtil, inteligența sofisticată și finețea artistică a marelui om de teatru Radu Beligan. Cunoscut întregii țări, l-au făcut amîndouă. Admirație i-a adus, doar, cea de-a doua.
Dar ceea ce mă uimește este că nimeni nu discută în termenii adevărului această scrisoare, ci fie în termenii decenței, fie (stupefiant pentru mine!) în termeni constituționali. Las, iarăși, la o parte faptul că tocmai exponenții cei mai vulgari ai obscenității televizate sînt cei care sar ca arși și iau poziții statuar-ultragiate pentru a apăra onoarea maestrului Beligan, deloc vexată de dl Pleșu. Tocmai pentru că este un mesaj ”între zei”, omuleții zgomotoși au puțină importanță, oricît de multă și-ar da ei. Scrisoarea dlui Pleșu este o confesiune care, în esență, spune așa: pe mine, admiratorul de-o viață al artei dumneavoastră, m-ați rănit. Interpretarea acestei confesiuni ca un atac la dreptul maestrului Beligan de a avea și exprima opțiuni politice este de o stupiditate monumentală. Maestrul Radu Beligan poate iubi pe oricine crede domnia-sa că merită. Așa cum l-a iubit pe Ceaușescu, îl iubește și pe Ponta. E chiar treaba domniei-sale cum își distribuie afectul politic. Cum, însă, maestrul nu se oprește să facă din această opțiune în fond privată una publică și se avîntă, chiar, în operațiuni de propagandă, putem și noi, cei care se întîmplă să detestăm exact ceea ce iubește domnia-sa, să spunem ce credem?
PS Acum cîteva luni un aritcol în acest coț de pagină ca un exercițiu de admirație pentru Radu Beligan. Și astăzi, după episodul de pe stadion, l-aș semna fără ezitare. Chiar dacă ceva mai trist decît am făcut-o atunci.
Recomandările noastre
