Imposibilul drum de la ură la iertare

”Forgive anf forget?

I m neither Jesus

nor do I have

Alzeimer s”

(mesaj pe whazup)

Zilele trecute, prietenul Radu Cristian, poet cerebral, de excepție, - unul dintre părinții celebrului Festival de teatru de la Sibiu, mi a trimis pe whazup o imagine cu un fel de ”pisy”, care gândește astfel. Noroc cu aceste mesaje, de cele mai multe ori laconice, dar care reflectă exact situații paradoxale din realitatea în care trăim; mesaje care uneori ne aduc zâmbetul, (uneori amar), al normalității pe buze și, totodată, ”salvarea” unei zile, care, oricum se va termina lamentabil.

Cultura urii este cea care îi dezbină pe români. Inclusiv la alegeri aceștia sunt mânați de ură. Așa va fi și acum. Ăsta este singurul lucru care se simte în țara noastră, atât la nivel de populație (nu popor!) dar și mai acut, pe scena politică românească.

Mi-am amintit că acum ceva vreme cum Dana Budeanu și Victor Ciutacu au analizat acest ”fenomen”, concluzionând pe drept cuvânt că ura pare să fie problema majoră cu care se confruntă românii.

Cultura urii este extrem de prezentă în România. ”Ura dezbină nu unește” - spunea creatoarea de modă.

”Când astăzi sunt cartiere întregi cu oameni care se uită pe vizor cu ură la vecini, așteptând să îi raporteze că și-au luat mașină sau altceva. Se intra în casele oamenilor care nu erau acasă, luai ouă din frigider, plecai cu ele și a doua zi te duceai și le puneai la loc.

Nu conta dacă era sau nu vecinul acasă. Ei vor să vă urâți pentru ca să nu fiți uniți, să fiți dezbinați și să votați prost. Ca să existe haos non-stop. Ce este permanent de când sunt ăștia la putere? Vă spun eu! Ura! Singurul lucru care este permanent este ura. Ați fost învățați să vă pârâți între voi, tot ce vor ei să facă e să vă distrugă. În secunda în care nu mai există comunități nu mai există nimic. De asta vor să distrugă biserica. Pentru că biserica unește.”

Singurul lucru pe care îl putem determina, este momentul când ”cultura urii” a început să-și facă loc în  sufletele românilor.

Acesta este creerea Partidul Democrat Liberal, format prin fuziunea dintre fostul Partid Democrat și Partidul Liberal Democrat.  Evenimentul fondator al partidului se găsește în scindarea Frontului Salvării Naționale în 1992 după alegerea lui Petre Roman ca președinte al partidului. Eliminarea lui Petre Roman și apariția acestei mizerii umane securiste, dovedit ca turnător sub numele Petrov, este covârșitor. Alături de camarila lui, avea să ducă România pe cel mai rău drum. Cel al urii.

Ca să fie limpede: nu mă refer aici la toți membrii ai acestui partid. Cunosc mulți oameni de toată isprava, care au fost induși în eroare și s-au alăturat acestei  conjurații antiromânești.

Nicolae Steinhardt a scris un minunat eseu, cu titlul ”Secretul Scrisorii pierdute, în care spune că esența, cheia de boltă a universului caragialian este, în mod secret, iertarea. La sfârșitul piesei - cu subiect politic -, Cațavencu îi cere iertare coanei Zoițica. Iar aceasta îi spune clar: ”Te iert!” Dacă privim în trecut, cum am sugerat și în cazul Partidului sceleratului Băsescu, nu ne este greu să ne amintim ce a însemnat pentru români comunismul. Răul pur în care am căzut, fără putința de a ne salva. A fost o instaurare a dominației urii, în care iertarea, fie ea chiar rizibilă, ca în cazul citatului de mai sus, s-a pierdut.

Asta susține în minunatul său eseu, Nicolae Steinhardt. Oricum, ca ortodocși creștini, nu putem să nu observăm că el, Omul Steinhardt îi iertase pe toți. Iertase România de dinainte de comunism, cu toate relele ei de atunci (nu puține!), și, totodată pe comuniști și in corpore, pe toți cei vinovați față de neamul său. Ba, mai mult, le însuși le cera iertare acestora.

Este emoționantă și relevantă scena din ”Jurnalul fericirii”, când un legionar, coleg de pușcărie cu el, pe trenul care îi ducea de la o închisoare la alta îi cere iertare. Steinhardt îl iartă, dar faptul cutremurător este că în secunda următoare ”Sfântul de la Rohia” îi cere, și el, iertare legionarului. ”Iartă-mă și tu pe mine!”. Probabil că pentru mulți evrei care au fost victime ale legionarilor această morală a iertării, cu care Steinhardt o înlocuiește pe cea a răzbunării este de neînțeles. Dar pentru noi gestul scriitorului - creștinat în pușcărie - are înțelesul acelei iertări chiar când ea nu este cerută și chiar când acea iertare nu este pe deplin meritată…

Vom putea ierta, oare pe ei care ne-au dus în ceeace trăim azi? Îi vom putea ierta pentru grotescul de fiecare zi în care letargic trăiesc românii? Îi vom putea ierta pentru înrobirea populației și îngenuncherea ei de către foștii și actualii securiști? Îl va putea ierta cineva pe sceleratul Securist odios Băsescu pentru grotescul urii și turnătoriei în politica instaurată o dată cu el, într-o Românie care se pregătea să intre - prematur, inadecvat, și vulgar în modernitatea unei Europe bucuroasă de a descoperi noi oportunități de a fructifica o zonă virgină, cu imense resurse?

Caragiale descrie o lume în care se ierta, totuși. Asta,  fiindcă  lumea de atunci păstra nealterată o profundă credință în Dumnezeu.

O dată cu Băsescu și camarila lui, care au distrus justiția română, prin mizerii umane de teapa lui Coldea, M. Macovei, Kovesi, Dumbravă, care s-au asociat cu judecători și procurori de speță și mai joasă, marele dezastru s-a creat.

Iertarea, după Băsescu și slugile sale s-a transformat în iertarea unor criminali odioși, față de alți criminali odioși. Aranjamentele din justiție, pe care parcă nu le vede nimeni, au devenit o o mizerabilă frăție între bandiți, mai mari sau mai mici, mai tineri sau mai vârstnici. Ori, ni se demonstrează cu fiecare zi care trece, că această conjurație a fost, timp de ani de zile un punct de plecare pentru noi crime, sub semnul ”banii apriori”.

O întrebare bună este, conexată cu problema iertării, cea pe care Cioran o exprima extrem de clar: „Cu țara te întâlnești din nevoia de a avea o deznădejde în plus, din setea unui spor de nefericire”.

Și atunci?