Mai direct sau doar sugerat, perdanții dau vina pe un grup electoral anume: urban, educat, independent, mai degrabă tînăr, clasă de mijloc și oleacă mai sus, exigent moralmente și informat politicește. Părerea mea este că un asemenea electorat fin, minunat în conștiința lui civică și admirabil în performanțele sale profesionale, mereu anti-comunist și anti-asistențial, care stă undeva, acolo, în straturile înalte ale societății, așteptînd să fie pețit de un partid „Făt Frumos”, nu există. Perdanții „de dreapta” se uită la acei 50% – 60% înscriși pe listele electorale care nu vin la vot și se iluzionează că acolo se află alegătorii care ar fi gata copți să le cadă în traista cu voturi, dar din motive diferite nu au venit la urne. Ba că sînt comozi, ba că sînt scîrbiți, ba că oferta electorală nu se ridică la nivelul așteptărilor lor…

Am scris aici, înainte de alegeri, că îi înțeleg pe cei care au decis să nu voteze. Ba chiar le-am apărat dreptul de a nu vota. Am crezut și cred în continuare că retorica heirupistă „hai la vot chiar dacă n-ai cu cine vota!” este direct dăunătoare democrației. Iar prezumția că cei care nu ies la vot sînt, toți, potențiali votanți ai „dreptei” și, prin urmare, doar ea ar fi păgubită de lipsa lor mi se pare falsă. Am crezut și cred că e mai bine să voteze alegătorii cărora le pasă de politică, care urmăresc cu oarecare regularitate scena politică decît cei care nu au habar cum se cheamă șefii partidelor parlamentare. Și mai susțin că, într-o lume normală, cam jumătate dintre cetățeni nu sînt interesați de politică. O lume în care prezența la vot bate spre 100% și absolut toți oamenii freacă politichia fără oprire, îmi pare un ospiciu sau, chiar, un lagăr. Cred cu tărie că a-ți da cu părerea, în general prost, despre politică este cu mult mai dăunător decît să treci pe lîngă secția de votare mergînd spre treburile tale, cele de care chiar îți pasă. Pentru aceste puncte de vedere am primit, de la fanii politicii firește, admonestări. Dacă cei care stau permanent imersați în politică ar înțelege ceva mai multe despre lumea de dincolo de cercul lor, și-ar face cu mult mai bine treaba. Dar politica este un tărîm al iluziilor nu doar pentru popor (avea dreptate Charles Pasqua: „Les promesses n’engagent que ceux qui y croient „), ci și pentru politician. La noi, mai ales, pentru așa-zisul politician de dreapta…

Pe de altă parte, de o grămadă de ani încoace, politicianul „de dreapta” de la noi afișează o superioritate morală adesea convertită în aroganță. Evident, această superioritate nu are temei. 25 de ani de politică „la liber” au arătat că metehnele politicianului de stînga sînt acelelași cu metehnele politicianului de dreapta. Dacă prima iluzie a politicianului de dreapta este legată de electorat, a doua iluzie care îl pierde este legată de sine. Politicanul de stînga este, la noi, mult mai realist: admite că e păcătos și promite marea cu sarea. Politicanul de dreapta, dimpotrivă, flutură standarde morale și ipostaziază o responsabilitate fragilă. Zic fragilă pentru că, la o adică, alunecă și el în populism imediat. Și poporul care vine la vot chiar îi ia în serios și judecă pe fiecare după standardele proprii. Pe politicianul de stînga, păcătosul care admite că e păcătos, îl judecă chiar așa; pe politicianul de dreapta îl judecă după virtutea cu care se laudă, dar pe care nu o posedă. Ghici cine trece, mai degrabă, examenul? Politicianul de dreapta din România ar trebui să știe că majoritatea tăcută nu mai este de mult timp o majoritate morală…