Prin 1994, cu puțin timp înainte de începerea Campionatului Mondial de Fotbal din America, eram reporter de „Viață Mondenă” la Evenimentul zilei
Stăteam în gazdă, la o babă, în Cotroceni, unde închiriasem o cămăruță, de trei metri pe doi, în care încăpea fix un pat, un dulap, soba și o măsuță pe care țineam televizorul. Acolo dormeam numai ziua, că noaptea mi-o petreceam prin cârciumi, cluburi și discoteci de lux, în căutare de subiecte picante cu VIP-urile momentului. Eram deja de doi ani în branșă și adunasem un capital consistent de relații. Așa s-a întâmplat că mă împrietenisem cu fostul mare fotbalist Ilie Dumitrescu, mare amator de chiulabale nocturne. Eram destul de apropiați și îl menajam nedând la ziar nimic despre aventurile lui nocturne. Convenția era că el îmi dă orice declarație numai să nu încep articolul cu: „Azi noapte în discoteca Vox Maris...”, ci cu: „Ieri, după antrenament...”. Pare-mi-se că Ilie tocmai intrase în cantonament cu naționala și io n-aveam nicio știre de pagina întâi. Pe vremea aia, îi venise lui Ion Cristoiu ideea să declanșeze o campanie pentru reintroducerea pedepsei cu moartea pentru violatori și asasini. O mină de aur pentru un reporter ca mine. Întrebam orice VIP întâlnit ce părere are despre campania noastră și, dacă era de acord, pac, la gazetă. Mai vorbisem io cu Ilie Dumitrescu despre asta și răspunsul lui fusese destul de echivoc.
Autorul în 1994
Cum n-aveam ce scrie și convenția cu el era absolut valabilă am trântit o frumusețe de știre în care „ieri, după antrenament”, super-fotbalistul care o lună mai târziu urma să bată Argentina, practic de unul singur, îmi declara că e perfect de acord cu pedeapsa capitală. În termeni gazetărești ceea ce făcusem io se numea „fonfleu”. A apărut „cap de ziar” în „Bulina roșie”. Și, cum dormeam io liniștit, pe la prânz, mă trezește baba că mă caută Ilie Dumitrescu la telefon. Mă ridic din pat și mă răspund. Ăla era varză pe mine: „Bă, Mihnea, io-s creștin, nu-s de acord cu așa ceva! Ce dracu’ te-a apucat?”. Io, deși mahmur, îl i-au la prelucrat și, în fo zece minute, l-am convins că pedeapsa cu moartea e absolut necesară în cazul criminalilor în serie și pedofililor. Până la urmă a ieșit bine, ne-am văzut seara, ne-am pilit un pic, ne-am pupat și a rămas stabilit că declarația lui din ziar e 100% autentică. Mă rog, campania a fost un eșec, că nu s-a reușit, parcă strângerea numărului necesar de semnături pentru declanșarea unui referendum național. După World Cup ’94, el a plecat în Anglia, la Tottenham, apoi la o echipă din Mexic, și relațiile s-au mai răcit. Da’ cre’ că și acu’ îl umflă râsul când își aduce aminte de isprava mea.
Recomandările noastre
