Iisus Hristos: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” Dialog de suflet cu Pr. Prof. Dr. Univ. Ioan Stancu, Biserica Zlătari (I)

Iisus Hristos: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” Dialog de suflet cu Pr. Prof. Dr. Univ. Ioan Stancu, Biserica Zlătari (I)

Zi de taină, 7 februarie, și un locaș de suflet de pe Calea Victoriei, sămânță de tihnă și de rost în miezul de tumult al capitalei, istorică așezare unde gazde ne sunt Sfântul Ciprian și Părintele Ioan Stancu, slujitor al Sfântului Altar aici, la Biserica Zlătari, lângă moaștele marelui învățat, pentru mai bine de 22 de ani.

Biserica românescă va juca cel mai important rol în creștinismul european.”

Nicolae Paulescu

Irina Stroe: Aminteați într-o frumoasă emisiune televizată despre profeția marelui nostru Paulescu. La ce vă refereați, Părinte?

Părinte Ioan Stancu: Nicolae Paulescu, descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu ”insulină”, un mare savant a cărui descoperire i-a fost furată mai târziu, cu o credință de netăgăduit, patriot și vizionar. El este un exemplu absolut al bunului simț românesc în istorie. Ca și acum, și pe acea vreme, noi nu am știut niciodată să ne protejăm valorile, vârfurile. Paulescu a lăsat un adevărat testament-profeție spunând că Biserica românescă va juca cel mai important rol în creștinismul european. Pentru că Biserica ortodoxă nu a creat schisme, e cea mai curată biserică, e placa turnantă a Europei. Noi, ca neam, străbunii noștri, am știut să fim doar în comuniune cu Dumnezeu. Este întemeiată pe stânca ce poartă numele de Hristos.

Românul se naște cu ramura de copac în piept, nu ne putem risipi total de noi înșine.”

Părintele Ioan Stancu

Există un brâu noetic în jurul României, iar acesta e axat pe sfintele mănăstiri. Acestea sunt radare cosmice, sunt niște forțe divine pe care noi le avem și pe care ar trebui să le simțim. Aici sufletele își găsesc alinarea. Acest brâu noetic se simte și nu va putea fi rupt în veci. De aceea toți românii noștri plecați, rămân cu dorul de Acasă. Un dor imens. Îmi scriu creștini din America, o duc foarte bine, dar le este dor de meleagurile natale, de Biserica neamului. Românul se naște cu ramura de copac în piept, nu ne putem risipi total de noi înșine.

Ne puteți urmări și pe Google News

Vă istorisesc o frumoasă întâmplare, din 1885, când Elena Văcărescu îl vizitează pe Victor Hugo. Si după ce o întreabă cum o cheamă și se minunează că poartă un nume predestinat, o roagă să îi spună ceva despre România. Apoi Victor Hugo îi spune că își imaginează România ca pe un drapel, în mijloc, Roma, și în jur, raze de soare. Repet, era anul 1885. Să fi fost o profeție pentru Unirea ce urma să vină?(...)

Irina Stroe: Părinte, vremurile prin care trecem acum nu sunt cu nimic mai deosebite decât altele prin care a trecut omenirea în istorie. Doar răspunsul omului este altul. Se vorbește mult despre luptă, drepturi, moarte, boală, libertate. Dar nimic nu se fundamentează viu și durabil în lipsa iertării și a iubirii. Spune domnul Prof. Dr. neurochirurg Leon Dănăilă că: ”În creier se intră de mână cu Dumnezeu.

Fiecare celulă umană este sfântă. Credinţa mea este că Dumnezeu, prin mine, ajută bolnavii pe care ajung să-i operez. Dumnezeu mi-a dat mâini, mi-a dat suflet, mi-a dat judecată şi eu trebuie să le utilizez pentru binele oamenilor. La fiecare bolnav, 50% din afecțiune este reprezentată de neputința corpului și 50% de cea a sufletului, lipsa unui tonus înalt al psihicului. ”. Dumneavoastră cum descrieți această cale a vindecării, prin dragoste, o gândire și o simțire orientate spre soluții verticale, spre pozitiv și iertare?

”Când iubești, oricât de noapte ar fi, te simți în zi”

Părinte Ioan Stancu: Așa este. Și foarte frumos a grăit domnul profesor. În completare, amintesc cuvintele Părintelui Steinhardt: ”când iubești, oricât de noapte ar fi, te simți în zi.” Iertarea este implicită. Când iubești, nu ai voie să ai ispite sub formă de ură. Dacă îl cunoaștem pe Hristos, care este Calea, Adevărul, Viața, nu mai putem urâ. Nu mai avem forță. Această stare este vindecătoare atât pentru suflet cât și pentru trup. Poate îl lovim cu un cuvânt, dar nu îl putem urâ, pentru că e sufletul plin de Hristos. Prin rugăciune, prin morala creștină, Sfânta Liturghie creează vechea vatră a paradisului. În fiecare Liturghie, se înnoiește harul. Iisus e înnoire, fântână vie.

Mă întrebi, Irina, despre iubire și iertare. Cum putem ierta? Mai întâi trebuie să iubim, ca să putem ierta. Iisus a venit pe lume într-o peșteră. Nu palat. Pentru ridicarea existenței umane. Omul nu avea niciun reper până la întruparea lui Hristos. Iisus nu a rămas doar la teorie,la inițiere și filosofare. Omul era într-o anticamera a istoriei. A venit Iisus și s-a urcat pe Cruce, cerând lui Dumnezeu sa ne ierte pe toti. Atunci ne-a recapitulat pe toti. Moment cosmic! Iisus a cuprins întregul cosmos, Cerul și Pământul se împacă, nu a mai existat antagonism, în ciuda cuvintelor urâte adresate Lui. Din iubire maximă, toată această răbdare.

Iisus Hristos: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33)

Când vorbim despre iubirea aproapelui, ne amintim despre iubirea vrajmașului tău. Iubindu-l, când el te urăște, cărbuni aprinși vei pune pe capul lui. E un mister aici. Când faci aceasta, tu îl ridici din ura pe care o manifestă față de tine. Punerea de cărbune aprinși pe capul celui ce urăște avea o cu totul altă semnificație în acele vremuri. Pe atunci, seara, după o zi de muncă, sclavii primeau o tavă cu cărbuni aprinși, ca și dar, pe care îi duceau acasă, în colibele lor, pentru a se încălzi. Acesta era tâlcul. Acesta e simbolismul cărbunilor aprinși. Binele făcut unui om care îti vrea răul. Încălzirea inimii lui. Iertarea e vindecătoare.

Nu s-a plictisit lumea aceasta de două mii de ani la aceeași Liturghie. Liturghia nu e o piesă de teatru, aici venim deseori goi și plecăm plini, vii, bucuroși. Cu Duhul lui Dumnezeu în piept. La Împărtășanie, cosmosul nu mai e în antagonism, ”in illo tempore”. Au dorit mulți să îl scoată din istorie pe Hristos, Cel care stă la ușă și bate. Nu ciocăne, ci bate, ca sa fie primit spre a te lăsa transfigurat, schimbat, înalțat. Iisus, stând lângă tine, te transfigurează, urci pe trepte imense, pe scara lui Iacov. Hristos a schimbat modul de gândire al întregii omeniri.

Cine a întors în istorie spatele lui Dumnezeu nu a ajuns bine. Strănepotul Sfântului Constantin cel Mare a fost Iulian Apostatul, 2 ani a fost împărat, 360-362. Dar în acești 2 ani a încercat să-L alunge pe Hristos din istorie. A vrut să-l scoată pe Hristos. Cum a murit? Față-n față cu perșii, la luptă, dorea să își îmbărbăteze soldații și o lance a venit direct din spat; cineva dintre ai lui l-a învins. Și se spune că atât a spus înainte să își dea duhul: ”M-ai învins, Galileene! Dar nu a putut să încapă în lumea asta de Hristos. Dorea sa fie scos din istorie.

Dumnezeu a suflat asupra lui Adam și Eva, la fel a făcut Iisus cu apostolii, i-a recreat, le-a dat Duh Sfânt, le-a dat o forța fantastică între cer și pământ. Blaise Pascal, în laboratorul lui, L-a simțit pe Dumnezeu, a început să plângă și să strige: ”Bucurie, bucurie, eu plâng de bucurie!”

Că tot vorbește toată lumea de Apocalipsă. La finalul vieții fiecăruia, un singur lucru îl va cere Dumnezeu: ”Dă-mi inima ta!” Nu frumusețea, nu gândirea, nu bogăția. Ci inima curată. Mintea coboară în inimă, aici e locul întâlnirii cu Dumnezeu.