Motto: „Iaşul e, înainte de toate, o biserică – biserica bisericilor trecutului nostru” (Nicolae Iorga)

Poteca timpului e calea sufletului care trezește conștiința și o rupe de banalitatea efemerității. Pe această cale promițatoare, pietruită cu istorii, am pășit cutezător pentru a ajunge în inima Iașilor de demult. Am pornit sfios cu pașii unui student îndrăgostit de frecvența poeziei eminesciene.

Așa cum spunea Ana Blandiana, nu reținem decât acele orașe pe care le-am străbătut cu „pasul nesigur de emoție”, gata oricând să fim luați prin surprindere de o întâmplare nouă. Străduțe labirint, presărate din loc în loc cu câte o biserică străbună, îți îndrumă povestea spre miezul capitalei moldovenești, acolo unde cuvintele melodioase ale Horei Unirii împânzesc atmosfera la fiecare început de oră fixă.

Iașiul întreg ascunde la rădăcină o poveste bogată și răsunătoare, împletită cu numeroase emoții și trăiri ale strămoșilor care și-au așternut paginile vieții în inima Moldovei. Orașul a fost înzestrat cu o misiune demnă de luat în considerare, aceea de capitală a întregii Țări Moldovenești din 1564 până în 1859, când a avut loc Mica Unire și mutarea capitalei la București.

Activitatea intens culturală a orașului și viața duhovnicească a acestui miez de Moldovă a rămas impregnată cu o deosebită naturalețe în ADN-ul Iașilor. Arhitectura bogată, clădirile istorice, Palatul Culturii cu aerul său maiestuos, catedrala mitropolitană și celelalte biserici care străjuiesc orașul sunt încununate de amintirea vie a geniului român Mihai Eminescu. Livresc este probabil adjectivul care descrie cel mai fidel această stare de freamăt artistic, învăluită într-o nuanță de sensibilitate electrizantă a frumoasei metropole.

Și astfel te așezi înmărmurit pe o bancă în fața Palatului inaugurat în 1925 de regele Ferdinand și de regina Maria, în fața acestei embleme a valorilor culturale românești! Te așezi fiindcă simți cum frumusețea clipei îți taie răsuflarea și ai nevoie de o gură de aer proaspat, în timp ce ochii îți cad aievea pe impunătoarea statuie a lui Ștefan cel Mare.

Pornești iar la drum ca un călător străin pe meleaguri noi și o iei în sus pe bulevardul cu numele aceluiași domnitor. Câțiva cântăreți ambulanți încântă auzul trecătorilor într-un ritm de romantism incurabil, iar pavelele cubice trădează amintirea unei epoci în care drumurile erau străbătute cu trăsura. În fața primăriei îți oprești ochii asupra figurii impunătoare a M.S Regele Ferdinand.

Statuia ne amintește de un moment crucial din existența bătrânei Românii, și anume Primul Război Mondial. Anii grei au determinat conducerea să își mute reședința administrativă la Iași timp de doi ani (1916-1918) fiindcă Bucureștiul ajunsese sub ocupație germană.

O treime din țară mai rămăsese necucerită și aceasta era Moldova. Într-o situație aparent disperată, se hotărăște ca Iașul să devină „capitală de război”, iar românii să lupte până la ultima speranță! Tifosul exantematic, răniții de pe front, orfanii, sărăcia și suprapopularea Iașului cu peste 300.000 de refugiați nu au stins flacăra nădejdii din inima românilor.

Emoțiile celebrelor acte eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz au fost resimțite cu o intensitate inestimabilă aici în inima Iașilor.

Regina Maria descrie în memoriile ei perioada învolburată petrecută pe meleagul moldovenesc, spunând că acest oraș a rămas să ocupe un loc aparte în sufletul ei.

„În vâltoarea celor mai năprasnice încercări Suveranii au rămas stânca neclintită a credinței în izbândă și au fost străjerii neadormiți ai idealurilor și ai nădejdilor noastre. Aici au trăit zilele grele ale retragerii și ale pribegiei, dar aici au trăit și zilele de glorie de la Marașești și de la Oituz . Aici au trăit zilele cumplite ale prăbușirii frontului răsăritean, dar aici au trăit ziua memorabilă de 8 iunie 1917 când s-a jucat hora unirii cu Ardealul și Bucovina; aici au băut din cupa amară a păcii de la București, dar tot aici au trăit ziua revanșii și a victoriei depline. Aici au auzit chemarea sfântă a Ardealului și a Bucovinei; aici a răsărit steaua Unirii”, scria un ziar de la acea vreme.

Iar tu, călător al altor timpuri, continui drumul cu pași mărunți, trecând printr-o mare de chipuri străine, știind că fiecare pereche de ochi schițează o poveste... Imediat pe stânga se înalță în fața privirii tale catedrala mitropolitană, cu o construcție solidă și deosebit de înaltă, cu patru turle ce străpung văzduhul într-o înfățișare aproape spectaculoasă.

O clădire monumentală. Simbol al credinței neclintite și al iubirii românilor față de valorile strămoșești. Iar în interiorul catedralei străjuiește cu bună mireasmă cea supranumită "Crinul Moldovei", Cuvioasa Parascheva de la Iași.

Sfânta provenea dintr-o familie înstărită de lângă Constantinopol și obișnuia să dea săracilor tot ce avea mai bun. A părăsit lumea aceasta la 15 ani și a ales calea monahală din dragoste arzătoare pentru Hristos. Nevoința și rugăciunea ei au fost darurile pe care ea le-a adus lui Dumnezeu. Moare timpuriu, la 25 de ani, fiind înștiințată de un înger. Sfintele ei moaște au fost înzestrate cu darul facerii de minuni și dăruite Moldovei de Patriarhul Constantinopolului Partenie I. Minunile săvârșite de sfânta Parascheva de-a lungul timpului au sporit evlavia moldovenilor, fiind cinstită și iubită an de an de toți românii.

Astfel am închis cercul călătoriei noastre la Iași, în curtea catedralei care emană prin toți porii săi o pace nepământească. O tăcere dulce îți mângâie buzele și te lipește cu gândul de Cer. Credința nu poate fi dezrădăcinată. Istoria nu poate fi trecută cu vederea. Iar aici, în fosta capitală a țării, evenimentele istorice nu pot fi șterse pur și simplu. Ele rămân în pereții de piatră ai bisericilor, în cuprinsul muzeelor, în amintirile oamenilor, în fiecare gong bătut pentru oră fixă!

Fiindcă inima nu uită trecutul, doar mintea poate trece cu vederea...