Călin Hera: "Dezbaterea despre cazul Florina a fost o altă culme a ipocriziei. Măcar politicienii au avut bunul-simţ să stea deoparte".
Care e legătura între clasa politică şi România reală? Nu vă grăbiţi cu răspunsul. Legătura există şi e una profundă. E cel mai comod să-i acuzi pe politicieni de ipocrizie. Ştim de foarte multă vreme: cea mai bună apărare este atacul. Dar sunt politicienii mai ipocriţi decât noi, ceilalţi, care îi acuzăm? Nu. Sunt doar mai bogaţi, fiindcă au ştiut să-şi eficientizeze foarte bine ipocrizia.
Priviţi-l pe Emil Boc, premiantul PDL: a fost simpatic în campania electorală pentru că l-am văzut mai puţin. A fost preocupat să recâştige primăria din Cluj-Napoca, lucru mai puţin interesant pentru aşa-numita presă centrală. Acum, că şi-a luat o treabă de pe cap, a redevenit Boc-politicianul minune. Ieri, a trâmbiţat că va ataca la Curtea Constituţională legea lui Ghişe&Funar (articol unic: „Programele de ştiri ale posturilor de televiziune şi radio conţin, în pondere egală, ştiri cu teme pozitive şi, respectiv, negative“). În ipocrizia lui, Emil Boc trece cu nonşalanţă peste amănuntul că legea a fost votată cu entuziasm inclusiv de parlamentarii neînfricatului său partid. Ipocriziile politicienilor sunt mai vizibile decât cele ale oamenilor simpli doar fiindcă acestea sunt anonime. Ce poţi spune despre miile de chibiţi care au acuzat-o pe profesoara din Zalău pentru ceea ce face acasă, cu soţul ei? Care au întrebat, răstit, cum poate o asemenea persoană să îi înveţe carte pe copii? Parcă am fi o ţară întreagă de babe care stau la porţi şi clănţăne, ştirb şi cu răutate, împotriva „tineretului din ziua de astăzi“. Dintr-odată, toate au devenit fecioare, deşi au bătătura plină de nepoţi.
Ioana Lupea arăta, în editorialul de ieri, că democraţia din România nu e doar originală: lipseşte, din moment ce alegerile sunt decise de voturi cumpărate, la bucată. Să fim oneşti: în acest caz, cererea se întâlneşte, incestuos, cu oferta. Cine cere, în acest caz, şi cine oferă? Cine are, în realitate, iniţiativa? Degeaba ar oferi bani politicienii, dacă alegătorii nu i-ar lua cu amândouă mâinile. Până la urmă, e tranzacţia cea mai simplă, cea mai directă şi cea mai lipsită de ipocrizie. Ce se întâmplă după aceea? Cui îi pasă? Nu celor care se văd astfel cu sacii în căruţă.
Dezbaterea despre cazul Florina a fost o altă culme a ipocriziei. Măcar politicienii au avut bunul-simţ să stea deoparte. Poate din instinct. E un subiect prea delicat şi e periculos să te afişezi de o parte sau de alta a baricadei. Nu ştii unde poate ajunge discuţia, şi imprevizibilul e lucrul cel mai rău într-un an electoral şi aşa dificil pentru toată lumea. Aşa că, în afara ministrului sănătăţii, care avea în fişa de post obligaţia de a interveni (şi s-a comportat decent), politicienii şi-au văzut de vacanţele lor luxuriante sau de decapitările din partid, fiecare după cum i-a fost rândul. Marele spectacol l-au dat însă oamenii simpli din tramvaie, din parcuri, de pe uliţe (da, a fost o dezbatere publică!) şi câţiva chibiţi care-şi dau cu părerea la televizor sau prin ziare. Rareori mi-a fost dat să întâlnesc atâta deviere de la subiect, atâta vehemenţă, atâtea acuzaţii, atâtea teorii recitate. O singură întrebare îi bloca, pe toţi: dar dacă ar fi fost vorba despre cineva apropiat ţie, ce-ai fi zis?
Cel mai la îndemână e să dăm vina pe Ceauşescu şi pe Securitate, pe „cititul printre rânduri“ din acea vreme. Dar nu e asta oare o formă supremă de ipocrizie? Are cineva curajul să recunoască adevărul că răul e mai profund decât atât? Că imaginea ţăranului român ospitalier, înţelept şi hâtru a fost idealizată propagandistic şi ne-am mulţumit cu toţii cu asta, ipocrit? Acesta e mediul, acesta e contextul, acesta e subconştientul. Acesta e adevărul.
Recomandările noastre
