Din ciclul „Hai să facem pe noi cu ce vacanţe exotice am avut”. Că m-a luat de la lingurică de la câte picioruşe în nisipul Mediteranei şi farfurii cu peştălăi exotici văzui pe FB

Că tot veni vorba de vacanţe şi concedii, la final de sezon. Avusei, acu’ un an, pe vremea asta, întâlnirea de 30 de anişori cu foştii mei colegi de şcoală de marină. Scotocind prin cutia cu „maimuţe” şi amintiri legate de Flotă, am găsit multe chestii interesante. Multe de prin anii ’90, pe vremea când mulţi dintre puriii care pun acum pe FB poze din „luxuriantele” lor vacanţe de prin insulele greceşti, coastele Spaniei, Italiei, Turciei etc şi all-inclusiv-ul de la bulgari, habar n-aveau unde e Varna pe hartă, darămite Vadu sau Corbu. Iar Vama Veche era un loc de perdiţiune.

O escală în Birmania

Iacătă, ce am găsit io în tolba cu amintiri. Un pass de acostare în Myanmar. Adică Birmania, mafrends! Din octombrie 1997. Acum 21 de ani.

Loc în care mai toţi cei care îşi fac selfie-uri prin a noastră fericită UE n-o să ajungă niciodată. Că spre Yangoon nu e, şi nu va fi în timpul vieţilor noastre, vreo cursă lowcost.

Şi, la urma-urmei, de ce să mergi în Indochina - în ale cărei porturi mi-am cam petrecut tinereţea – cu muierea şi, eventual, plozii? Io am făcut-o, „by myself”, la 24-28 de ani. Atunci când, dacă adormeam între două birmaneze, vietnameze, thailandeze, singaporeze, chinezoiace ş.a.m.d., chiar ştiam ce şi de ce mi s-a întâmplat... Iar ce s-a petrecut în Indochina, rămâne în Indochina. La fel şi pe celelelate continente, deşi mai am indiscreţii, când vreau.

De mai multe ori la Karachi decât la Piteşti

Well, ce mai avem noi aici? Da, ce-avem noi aici? Păi, una bucată paşaport emis în ’91 pe numele sussemnatului. Şi încă ceva fin. O viză de India, dată mie de indieni în Bombay, actualul Mumbay, în februarie 1994.

Stătusem în Bombay fo patruj de zile, de-l ştiam mai bine ca Piteştiul şi se săturaseră curvele de pe Colaba Street de fiţele mele de puşti cordit. Aveam 24 de ani. Apoi, o viză de Pakistan, emisă de pakistanezi în exact acelaşi an.

Fusei de fo trei ori la Karachi, în trei ani, că mai era puţin şi învăţam urdu. Par examplu, la Mizil am fost doar o dată şi la Botoşani de două ori. Iar la Karachi n-am mâncat tzatziki, pizza şi nici paella. Şi încă una. Ştampilele alea rotunde atestă vremelnicia mea prin Panama, în februarie 1995, după ce traversasem canalul omonim dinspre Golful Mexic către Pacific, după o traversadă Gibraltar-Philadelphia şi mai departe cu escale în New Orleans şi Houston. Eram matur, deja. Aveam 25 de ani. Îmi pare rău, da’ conceptul de selfie nu se inventase acu’ douăjdoi de ani. Am ceva poze, da’ nu le pun acum că se lasă cu sinucideri în regnul feminin, la ce curea lată aveam. Am văzut, recent, cum unu’, trecut de patruj de anişori, şi-a pus poze cu el şi mă-sa în Vietnam. Păi asta-i chestie oedipiană mafrends?

Ca să nu mai vorbesc de altu’ care s-a cărat cu nevasta în Thailanda. Asta-i dileală în toată regula, masochism sau poate că sunt amatori de sex în grup sau swingeri. Enjoy your funny trips, suckers! Şi nu uitaţi de Trip Advisor, că altfel vă stricaţi la burtă.

Dacă ajungi singur în Jakarta, la 27 de ani, ce preferi, un bordel sau un muzeu?

Şi acu', că tot s-a terminat sezonul vacanţelor lowcost împărtăşite pe feisbuc de îndrăgostiţii de olinclasiv, în al căror pachet turistic intră şi nevasta certăreaţă cu plozii de pe inventar, mi-am zis să mai comit nişte aroganţe. Păi, repet io cu mintea mea puţină şi proastă, călătoriile exotice se fac la o altă vârstă, de unul singur, şi pe alte tărâmuri decât cele cu care m-am intoxicat toată vara pe FB. Deci, ce mai avem noi aici? Chiar, ce mai avem noi aici? Una bucată paşaport emis pe numele sussemnatului în februarie 1996. Păi, ia să vedem ce-am găsit prin el, în acel an de graţie, în care împlineam 27 de ani de când făceam umbră pământului, mai mult sau mai puţin degeaba. A doua imagine e un scan de pe viza mea de Indonezia, unde am ajuns în iunie ’96, în portul Tanjung Priok – în fapt portul Jakartei – după un marş care a început la Odessa, cu escale în Djibouti şi Colombo/Sri Lanka. Până să merg în vizită de documentare la interesantul obiectiv turistic Kramatunga, din vechea Batavie – mai exact un ditamai cartier de bordeluri de dimensiunea bazarului din Stambul – văzui fumul de pe vulcanul Krakatoa, de dinainte de strâmtoarea Sunda, care desparte Java de Sumatra.

La muzee n-am fost. În schimb am întreprins activităţi de „dute-vino”, specifice celor 27 de anişori ai mei. Ca să mai învăţăm oleacă de geografie, m-am repatriat după o escală în Singapore. Nu mai intru în detalii plictisitoare, că şi la Jakarta şi la Singapore mai fusesem şi aveam să revin.

Gorila Piggy şi mulatra Delphine

Iar altă imagine e fix viza mea de Camerun, pusă direct la Douala, în Iulie ‘96. Loc din care aş putea scrie o cărţulie, numa’ că personajele mele sunt încă în viaţă, cât se poate de căsătorite şi nu vreau să le stric fengşuiul familial.

Aici am făcut cunoştiinţă cu gorila semi-domestică Piggy – proprietatea unui grec care avea o tavernă acolo – care la un an învăţase să stea picior peste picior, să se îmbete – că bea de la bere până la ketchup – după care să se masturbeze. Habar n-am de ce o botezase grecu' Piggy, că era ditamai masculul, da' ţiu minte că se servea singură cu cocârţ din frigiderul de pe terasa stăpânului său aflată în buza junglei şi încercuită cu un gard ca la puşcăria de la Jilava. Am mâncat cei mai buni cârnaţi picanţi la un Seaman’s Club ţinut de nişte popi nemţi, care trozneau la cocârţ mai abitir ca juma’ din echipajul de pe cargoul Avrig şi, oh da, am cunoscut-o pe Delphine, o mulatră cu ochi de malahit... Pe care n-am cum s-o uit.