Mai exact, am devenit un jucător de BlackJack. Mai întâi de complezență, apoi aproape profesionist. Am câștigat bani frumoși şi am pierdut sume de să fac AVC-uri la rând, numai când îmi amintesc. Damblaua asta m-a dus până în Las Vegas unde le-am luat banii americanilor, ca să-i pierd în prima noapte după ce m-am întors în cazinoul de la Hilton. Mi s-a întâmplat să intru cu 120 de lei la masă și să plec cu 4.000 de euro, după opt ore de „muncă”, iar cea mai scumpă cină din viața mea m-a costat 2.000 de euro și a constat doar în niște hamsii afumate și o sticlă de votcă Grey Goose. De ani și ani de zile, mai intru în cazinou doar o dată pe an, de regulă în noiembrie, cu bani potriviți, și e musai să plouă. Metoda mea de automedicație a funcționat. Well, m-au mai ajutat şi câteva dame care miau apreciat şarmul meu masculin inconfundabil…
Când m-am întors la EVZ, în decembrie 2009, după o bejenie de aproape 13 ani pe la alte cotidiane, mi-am zis să mă dau în gât, la ziar. Ceea ce am și făcut. În ianuarie 2010 mi-am publicat „autodafe”-ul. Să fii parazit te costă scump.

Drumul către „Groapă”

Da' şi povestea despre cum am făcut io din nici 200 de lei peste 4.000 de eruo, în mai puţin de opt ore, merită spusă şi scrisă. Sa întâmplat undeva prin februarie 2010. Fusesem la Shorley, bătrâna crâşmă studenţească din Regie unde obişnuiam să merg sâmbăta, la prânz, să mănânc şi sămi omor singurătatea. Mi-am făcut tabietul, am chemat un taxi şi am luato către casă, la Obor. Pe vremea aia Pasajul Basarab nu era gata şi drumul cel mai scurt mă ducea prin centru, pe lângă Sala Palatului. Adică fix pe lângă HiltonAthenee Palace, loc în care, în fostul nightclub de la subsol, funcţiona un cazinou. Noi, gamblerii, îi spuneam „Groapa”. Pe măsură ce mă apropiam a început să mă mănânce şi-n fund, da şin palma stângă. „Semn bun”, miam zis în barbă. Miam făcut monetaru' şi am constatat că aveam aproape 200 de lei. Şi cu ei şi fără ei era cam tot aia, că luni urma să intre leafa. Aşa că am purces la treabă.

Când omu' nare nimic de pierdut mai bine te fereşti de el

Am coborât în „groapă”, pe la unu şi ceva. Miza minimă era 20 de lei, la BlackJack. Am început prudent şi, după o oră de pariat, eram cam în aceiaşi bani. Poate ceva pe plus. A venit o pană de curent şi am „şomat” cam juma' de ceas. După aia a venit Jihadul! De pe la trei dupăamiaza, până la opt seara, am câştigat întruna. Evident măream miza pe măsură ce se adunau jetoanele în faţa mea. La un moment dat se strânseseră toţi inspectorii la masa mea. Miau băgat la masă chiar şi pe unu' deal lor, doardoar sămi încurce jocul. Numa' că mă matolisem, că eram votcangiu pe vremea aia, şi jucam atipic. Făăceam split la cărţi incerte, cu câte o miză pe fiecare mănă de 500 de lei. Pe la şapte seara, mi-am numărat banii. Aveam peste 100 de milioane de lei vechi. Numa' atunci am realizat că ar fi timpul să mă cam tirez. Miam sunat un amic, care stătea în Prelungirea Ghencea, să vină să mă ia. Când a auzit ce sumă aveam pe masă a ajuns, nu ştiu cum, în mai puţin de un sfert de oră. Timp suficient să sar de 150 de milioane. Cam 15.000 de lei noi.

I'm just a gigolo!”

Vine amicu'. Da' era cu amanta sa, o moldoveancă de nici douăj' de ani. Iam dat şi ei fo 500 de lei, săşi ia cercei. Ca să fiu imparţial i-am dat şi lui, aceiaşi bani, săi ia cercei şi nevestei care-l aştepta acasă cu cei doi copii mici. În timpul ăsta, tot pariam. Devenisem senzaţia cazinoului, că mai aruncam, din când în când şi câte o fisă de 500 de lei, pe „zone”, la ruletă. Şi le cam nimeream şi acolo. Când am sărit de 4000 de euro, echivalent în lei, ăla, amicu', mai că m-a luat pe sus. Am făcut „cash out” şi am plecat beat curcă. Neam oprit întro crâşmă italienească, să mănânce moldoveanca fructe de mare, că la ea la Chişinău, nu gustase creveţi, calamari, caracatiţă şi scoici ever. Mai ţiu minte că, dup'aia am cântat mergând pe jos, ţinut bine să nu cad pe gheaţă celebra melodie a lui Louis Prima:

I'm just a gigolo and everywhere I go
People know the part I'm playing
Paid for every dance, selling each romance
Ooh, and they're sayin'…
”,

acompaniat de recunoscătoarea amantă a prietenului meu. Dimineaţă am numărat câştigul. Să mi se facă rău. Aveam peste 4.000 de euro.

Dacă eşti parazit te costă scump!”

Acu', ce să fac cu ei? Aveam io o dambla, şi o mai am şi acu', să parcurg celebra Route 66, între Chicago şi Los Angeles. Chestia dura fo trei săptămâni. Numa' că aveam nevoie de un tovarăş de drum care să îndeplinească patru condiţii. Unu, să aibă viză de America. Doi, să aibă permis, că io n-aveam şi nam. Să-şi plătească măcar biletul de avion dus-întors că, în State, achitam io maşina închiriată, halealea şi motelurile de pe drum. Şi, cel mai important să aibă timp. Well, nam găsit, vere, niciun candidat perfect. Care avea bani, navea carnet, cine avea permis şi bani, n-avea viză şi cine le avea pe toate trei n-avea timp de aventuri. “Ţiu minte că l-am întrebat şi pe Claudiu Şerban, care era director executiv la EVZ, pe atunci, şi mi-a zis că nare trei săptămâni libere nici dacă vrea să se însoare de mai multe ori.

Drept pentru care, în trei luni, i-am înapoiat cazinoului aproape toţi banii. Singura chestie notabilă a fost că mi-am plătit, din câştig, întreţinrea pe fo juma' de an şi impozitele neplătite de când mă lăsase nevasta. Cre' mi-am luat şi nişte pantofi. Concluzia este că dacă eşti parazit te costă scump!

 

 

Te-ar putea interesa și: