Filmele de tip "road-movie" pot fi plicticoase uneori, dar şi dacă nimereşti unele bine făcute, te poţi considera răzbunat pentru toate ororile cu care ţi-ai pierdut timpul până atunci.
De exemplu, „Thelma şi Louise“ este minunat, merge şi „Asfalt Tango“ de pe la noi, dar cel mai recent văzut de mine, cel care mi s-a părut că merită toate paralele, a fost „Little Miss Sunshine“, un film independent, cu buget mic, dar ultrapremiat, spre debusolarea multor jucători risipitori pe piaţa de gen. E o comedie extrem de amuzantă, deşi poate stârni şi un râs amar câteodată. O familie în care fiecare membru pare bun de dus la spitalul de nebuni călătoreşte într-o dubiţă dubioasă, dar foarte duioasă, şi descoperă că mai potrivită pentru cămaşa de forţă e însăşi societatea. Ce m-a amuzat e cum o maşină, o ustensilă de tablă cu roţi, poate să devină actriţă, joacă impresionant pe alocuri, când actorii mai au câte un respiro, aproape la concurenţă cu ei. E casa lor, e prietena lor, e un copil care trebuie supravegheat, care strigă, se revoltă, tace, ascultă, ajută. Aproape că-i imaginezi ochi şi sprâncene. Şi deduc a nu ştiu câta oară că filmul bun, adevărat, nu-l fac banii cu tot dinadinsul, ci oamenii. Cu ideile lor, cu entuziasmul lor, cu talentul. În film nu numai actorii consacraţi confirmă, ci şi fetiţa din rolul principal, ea nuanţează excepţional partitura, care poate deveni lecţie de actorie. Sigur că regizorul este unul de mare valoare, altfel nu am vedea aceiaşi actori şi în filme care nu ne spun nimic, cu roluri şterse, chiar dacă sunt corect jucate, dacă tot ce-ar face bun li s-ar datora. Vedeţi filmul. O să râdeţi, o să vă oripilaţi, o să vă treacă fiori reci pe şira spinării, o să descoperiţi că sunteţi vizionari, o să vă simţiţi mici şi neputincioşi dacă vedeţi acest film simplu, dar cu o idee. Dar mai mult decât toate, o să vedeţi pe ecran cum maşina transmite dragoste, căldură, intimitate, exact ca hârbul nostru care ne aşteaptă îngheţat afară, cu care, hmm, adesea constatăm că ne potrivim perfect.