Festivalul Mondial al Tineretului din august 1953, de la Bucureşti, a fost precedat de o perioadă de abstinenţă impusă populaţiei. O evocare de Dan Ciachir.

Termenul „dezgheţ”, întrebuinţat ca figură de stil pentru a defini relaxarea survenită în Uniunea Sovietică după moartea lui Stalin, a fost pus în circulaţie de Ilya Ehrenburg, scriitor sovietic agreat de regim, care trăise în tinereţe în mediile avangardei artistice pariziene. Ehrenburg vizitase România în 1945, ca sol al propagandei moscovite.

După cum reiese din memoriile sale, intitulate „Oameni, ani, viaţă”, în drum de la aeroport spre centru, Bucureştiul i-a lăsat o impresie excelentă, de oraş cu parcuri întinse, clădiri impunătoare şi cartiere opulente.

„Dezgheţul” – sau destalinizarea – a fost un demers care a culminat în februarie 1956, la Congresul XX al PCUS, cu citirea de către Hruşciov a unui raport secret, destinat exclusiv participanţilor la adunarea respectivă. Raportul inventaria şi denunţa crimele în masă şi asasinatele comise de Stalin, Beria şi de uneltele regimului sovietic. O copie a acestui raport a ajuns în Occident, implicit în coloanele ziarelor, marcând puternic intelectualitatea apuseană prosovietică; s-au înregistrat atunci primele apostazii. O consecinţă a destalinizării au fost şi evenimentele din toamna aceluiaşi an din Ungaria, care au dus până la retragerea acestei ţări din Tratatul de la Varşovia şi declararea neutralităţii. Înăbuşirea insurecţiei anticomuniste şi antisovietice maghiare a constituit însă şi premisa unui „reîngheţ”.

În perioada 1953-1956, Gheorghiu-Dej nu a destalinizat, susţinând că un asemenea proces avusese loc, avant la lettre, odată cu îndepărtarea din partid a grupului Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu. Mai mult: Dej s-a folosit de succesul obţinut de Hruşciov în lupta pentru putere, în 1957, pentru a se debarasa de partizanii locali ai destalinizării: Miron Constantinescu, Iosif Chişinevschi, Dumitru Doncea ş.a., care voiau să-l dea jos din vârful piramidei politice.

Aşa încât, după moartea lui Stalin, spre deosebire de URSS şi de alte ţări comunizate, liderii de la Bucureşti nu şi-au pus cenuşă în cap pentru crimele şi abuzurile săvârşite. În 1954 era asasinat Lucreţiu Pătrăşcanu, aflat de şase ani în detenţie. Însă, după calapodul sovietic, începe şi-n România o atenuare a mizeriei şi a terorii, se reduc arestările, condamnările şi deportările. Rusificarea se menţine la aceeaşi cotă, nu sporeşte. Pe 22 august 1953, Gheorghiu-Dej ţine o cuvântare în care anunţă oprirea lucrărilor la Canalul Dunăre – Marea Neagră, definindu-l ca pe o eroare economică majoră. Imediat apoi, cărţi, tablouri, desene premiate cu sume mari de bani, în frunte cu romanul de 700 de pagini Drum fără pulbere, de Petru Dumitriu, sunt retrase din circuitul public. Le împărtăşesc soarta poemul Cântec pentru tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, de Mihai Beniuc, şi Cantată pentru Stalin, de Anatol Vieru. „Cultul personalităţii”, socotit de istorici un eufemism pentru stalinism, este suit în pod. De altfel, cu un an înainte fuseseră retrase din circulaţie volume, broşuri, lucrări plastice, multe dintre ele distinse cu Premiul de Stat, în care erau glorificaţi Ana Pauker şi Vasile Luca. Apare, în sfârşit, după cinci ani de maculatură propagandistică, un roman autentic: Bietul Ioanide, de G. Călinescu.

Morţii lui Stalin i-a urmat, la sfârşitul lui martie 1953, zvonul unei „stabilizări”, deşi în februarie 1952 avusese loc o reformă monetară care spoliase populaţia. Magazinele fiind mai degrabă goale sau neavând pe rafturi decât lucruri de proastă calitate, lumea ia cu asalt bodegile şi restaurantele.

În 1953, Paştele a căzut pe 5 aprilie. În noaptea de Înviere, afluenţa la slujbele pascale a fost impresionantă, după ce, cu două zile înainte, în Vinerea Mare, la prohod, preoţii şi credincioşii înconjuraseră bisericile după tipic, procesiuni cu prapori şi icoane desfăşurându-se iarăşi pe străzile Capitalei.

La o lună după Paşte începe... Postul festivalului. Fusese programat la Bucureşti, între 1-15 august 1953, Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor pentru Pace şi Prietenie (a patra ediţie). Urmau să sosească 30.000 de străini, majoritatea din ţări cu regimuri democratice. Pentru ca Bucureştiul să pară un oraş bine aprovizionat, cu trei luni înainte de festival au început stocările de alimente şi de băuturi, astfel încât nu se mai găsea nimic în magazine, prăvălii şi restaurante. Dacă cineva se lăuda că a reuşit să bea o halbă de bere, era socotit mitoman. Sfârşitul „postului” a coincis cu deschiderea festivalului şi au fost oameni care au leşinat, au făcut infarct sau au murit, întrucât abuzaseră de alcool după o îndelungată ajunare.

Pe chipul unui Bucureşti cenuşiu, cu locuitori prost hrăniţi, îmbrăcaţi în stambă, doc şi „pânză de drapel”, înspăimântaţi, precauţi, atenţi la ceea ce vorbesc, festivalul a adus o pată de culoare şi puţină veselie. În ziua de 11 august 1953 a avut loc un carnaval. Oricât de vigilentă s-a dovedit Ocârmuirea, românii au avut şi contacte nemijlocite cu străinii şi nu puţini le-au spus acestora adevărul despre viaţa lor. De pe urma festivalului, Bucureştiul s-a ales cu Stadionul 23 August, cu cinematograful „Înfrăţirea între popoare” şi cu câteva parcuri noi. În anii următori, „dezgheţul” s-a făcut simţit mai mult prin îmbunătăţirea aprovizionării cu alimente şi unele bunuri de consum, prin redeschiderea unor hoteluri şi restaurante, prin înfiinţarea unor noi magazine... Au fost şi eliberări de condamnaţi politici. În 1956, Radu Gyr, închis de pe vremea lui Antonescu, şi Petre Ţuţea au ieşit din temniţă, unde vor fi reîntorşi peste doi ani.

Bucureştiul de la mijlocul anilor ’50 îşi păstra structura şi fizionomia interbelică, însă era un oraş trist, cu peste un milion de locuitori, afectat de criza de locuinţe – multe apartamente erau locuite în comun –, cu vreo zece mii de automobile proprietate de stat şi particulare, majoritatea de fabricaţie occidentală, produse în epoca interbelică sau până în 1948.

Principalul mijloc de locomoţie era tramvaiul; mai existau linii de autobuz deservite de vechi vehicule americane şi de câteva duzini de troleibuze sovietice cu design asiatic în care călătorii riscau să se curenteze, când ploua, dacă atingeau barele metalice de susţinere. Existau încă trăsuri, taxiuri, mici magazine, prăvălii, bodegi particulare. Cele mai frumoase femei trăiau în mahalalele oraşului, în case vechi, unele necanalizate, în curţi unde primăvara izbucnea iarba, înfloreau liliacul, caişii, vişinii... La periferie, viaţa rămăsese autentică, scutită de făţărnicie şi demagogie. În pofida sărăciei, sărbătorile, datinile, obiceiurile erau ţinute ca altădată, existenţa oamenilor fiind încă legată de succesiunea anotimpurilor; primăvara – curăţenia de Paşti; arderea gunoaielor, crengilor şi frunzelor uscate la începutul toamnei, aducerea – tot atunci – a lemnelor şi cărbunilor, pentru încălzitul iarna, de la depozit, iar de la piaţă – a legumelor de pus la murat. După calendarul liturgic aveau loc nunţile şi botezurile, vizitele finilor la naşi...

Semnele „dezgheţului” apăreau îndeosebi în centrul Capitalei. În 1954 s-au redeschis restaurantul şi hotelul „Ambasador”, clădire emblematică a prosperităţii şi modernităţii interbelice. La acea dată, Palatul „Lido”, din imediata apropiere, transformat în hotel, găzduia ofiţeri ai trupelor sovietice de ocupaţie. După retragerea acestora, în 1958, „Lido” devine hotel şi restaurant de lux destinat publicului. Se va redeschide şi restaurantul „Cina”. Oamenii se reîntorc la costum, cravată şi pălărie, abolindu-se în felul acesta moda îmbrăcăminţii „muncitoreşti”, cu şapcă şi gulerul răsfrânt peste reverele hainei. Dispar, treptat, lodenele – pardesie ale mizeriei –, iar femeile pot să se îmbrace şi altfel decât după canonul activistelor – nemachiate, necoafate şi cu costum taior. Talciocul din Colentina şi contrabanda furnizează primele perechi de ciorapi de nylon, pachete de ţigări americane şi cravate italiene. Lumea e mai slobodă la gură în anii 1956-1957. Circulă iarăşi oral epigrame legate de regim; la restaurantul „Moldova”, Păstorel Teodoreanu şi actorul George Storin fac bancuri despre Ocârmuire. Peste doi sau trei ani, acestea vor fi capete de acuzare pentru poet, inclus în Procesul Lotului Noica-Pillat, deopotrivă cu ascultarea posturilor de radio Europa Liberă şi Vocea Americii.

Preţul plătit pentru retragerea trupelor sovietice din România a constat într-un nou val de arestări. Studenţii care încercaseră să se sincronizeze cu insurecţia anticomunistă din Ungaria, aceia care s-au adunat ca să manifesteze ori să formuleze revendicări, au fost arestaţi, anchetaţi bestial, aruncaţi în închisori, iar unii dintre ei chiar executaţi. Procesele „Noica-Pillat” şi „Rugul aprins” trebuiau să bage spaima în intelectualitate, respectiv în clerul ortodox. Ambele sunt o expresie peremptorie a „reîngheţului”. La fel, procesele de „demascare”, soldate fără condamnări penale, doar cu lapidarea publică a compozitorului Mihai Andricu şi a sculptoriţei Miliţa Petraşcu. Decretul 410 din 1959, care lovea crunt monahismul, implicit Biserica, este parte din acelaşi întreg.

„Reîngheţul” va dura aproximativ patru ani. Îi va urma o perioadă de evidentă destindere internă, cu punctul de vârf în anul 1968, corelată cu derusificarea. Însă la începutul anilor ’60, rezistenţa organică la comunism se atenuează chiar şi în lumea ţărănească. În locul anglo-americanilor sosiseră resemnarea, sentimentul înfrângerii şi ideea acomodării.