Gândul lui Cristoiu. Discurs istoric al Cristinei Tarcea, președinta ÎCCJ: „Justiţia în general şi mai ales parchetele trec printr-o perioadă de criză”

Ca de obicei în ultimii ani, Bilanțul DNA a fost o nouă stare de delir provocată de boala rușinoasă a societății românești de azi: Cultul Personalității unui funcționar public – Codruța Kovesi. Convocați ca să-i facă temenele celei deja desemnate de scribi drept Unica, Nefertiti, Slujirea, Neprețuita, Klaus Iohannis, Augustin Lazăr- au ținut discursuri fără o altă valoare decît cea a Telegramelor de felicitare trimise de oamenii muncii Tovarășei cu prilejul Zilei de naștere.

A fost, totuși, o excepție: Discursul rostit de Cristina Tarcea, președinta Înaltei Curți de Casație și Justitiție. Un moment istoric prin meditația lucidă cu voce tare asupra Crizei de Încredere prin care trece în ultimul timp Justiția din România. Un moment de o deosebită valoare etică prin îndrăzneala de a pune o picătură de amar în butoiul de apă îndulcită cu zahăr care a fost atmosfera de la Bilanț. Deoarece, cu mici excepții, Discursul n-a apărut integral în presă, socotesc că e de datoria mea să ofer cititorilor un Text pe care-l consider de răscruce nu numai în Istoria Justiției din România, dar și în Istoria clipei pe care o străbatem.

Pentru a-i da și o înfățișare publicistică, am pus titluri și intertitluri decupate din text. Discursul Cristinei Tarcea, președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Netflix, încă o lovitură cu un nou film. Ingredientele succesului: Dragoste, supraviețuire și o crimă misterioasă

Zodii care vor juca într-un film anul viitor. Mulți regizori vor pune ochii pe ele

„Persoanele din sistem care au o relaţie controversată cu morala nu au ce să caute în înfăptuirea actului de justiţie”

Nu mă pot abține să nu precizez faptul că particip la al cincilea bilanț al Direcției Naționale Anticorupție și nu știu dacă mă înșel, dar parcă în alți ani masa de la prezidiu era mai lungă și neîncăpătoare. Vremurile sau vremea…. nu pot să-mi dau seama. Urmează dvs să judecați.

Tot datorită vremurilor sau vremii, mărturisesc că este pentru prima dată când mi-am pus întrebarea dacă de data aceasta președintele Înalte Curți de Casație și Jutiție trebuie să participe la bilanțul DNA. Am avut de ales între două opțiuni: opțiunea cea mai simplă și mai comodă și mai protectoare pentru mine, de ce să nu recunosc în același timp, de a spune și eu nu, și opțiunea mai puțin comodă, mai puțin protectoare pentru mine, de a spune da. Și am ales această din urmă opțiune, cea mai puțin comodă.

Am optat pentru această variantă, pentru că deşi suntem la un moment de bilanţ, în care se spun vorbe frumoase şi se exprimă aprecieri, nu putem să nu recunoaştem că Justiţia în general şi mai ales parchetele trec printr-o perioadă de criză, indusă sau nu, dar este o perioadă de criză, trebuie să conştientizăm asta. Pentru că trăim un moment în care România întreagă parcurge un curs intensiv de drept, curs predat nu de teoreticieni ai dreptului, ci de persoane care au interes în soluţionarea propriilor cauze şi de persoane care nu au absolvit niciodată cursurile unei facultăţi de drept.

Și mai cu seamă, trăim într-un prezent în care se încearcă inocularea ideii că Justiţia nu trebuie realizată potrivit principiilor de drept general consacrate, ci potrivit indicaţiilor care se desprind din acest curs intensiv de drept, la care participă toată ţara. Tuturor cursanţilor, însă, aş dori să le reamintesc un lucru, şi anume faptul că dreptul înseamnă în primul rând morală.

De aceea, din punctul meu de vedere, persoanele şi entităţile care au o relaţie controversată cu morala nu au a comenta despre modul în care se face justiţie, tot aşa cum persoanele din sistem care au o relaţie controversată cu morala nu au ce să caute în înfăptuirea actului de justiţie.

Cred că ultima perioadă pe care am parcurs-o și mai ales ultimul an au dovedit din plin cât de mult rău pot să facă justiției comportamente neadecvate sau chiar nelegale, comportamente investiți cu nobila misiune de a înfăptui justiția.

Judecătorul, prin definiție, trebuie să fie un arbitru mut sau așa le-ar plăcea multora să fie. Un arbitru mut care ascultă toate părțile implicate în raportul juridic și care își spune părerea doar la final prin hotărârea pe care o pronunță. Dar în același timp, judecătorul nu se poate prevala de obligaţia de rezervă, când constată fapte și circumstanțe de natură a pune în pericol însuşi actul de dreptate pe care el este chemat să-l facă.

„Este în interesul justiției ca dosarele care îi sunt aduse spre soluționare să fie instrumentate de procurori competenți”

De aceea, judecătorul nu poate privi pasiv momentele de criză prin care trec parchetele, tot așa cum nu poate privi pasiv momentele de criză prin care ar putea trece instanţele sau avocaţii. Şi cred că cu aceste lucruri aţi aflat şi răspunsul pentru opţiunea de astăzi. Pentru că tot ce este în interesul justiţiei este şi în interesul judecătorului și este în interesul justiției ca dosarele care îi sunt aduse spre soluționare să fie instrumentate de procurori competenți, cu o reputație mai presus de orice îndoială, tot așa cum este în interesul justiției ca apărările efectuate în cauză să fie făcute de avocați competenți, cu o reputație mai presus de orice îndoială.

Eu nu o să fac greșeală cultivată din ce în ce mai insistent în societate în ultima perioadă și anume greșeala de a pune semnul egalității între procuror și avocat. Și nu am să fac această greșeală, atâta timp cât, potrivit dispozițiilor articolului 131 din Constituția României, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății, apără ordinea de drept, dar apără și drepturile și libertățile cetățenilor.

Tocmai pentru că nu fac această greșeală și sunt conștientă de sensul și de greutatea acestui articol din Constituție pe care l-am citat nu pot să nu observ și să nu subliniez cât de important este pentru Ministerul Public să-și exercite aceste atribuții constituționale, așa cum am spus mai devreme prin procurori valoroși și competenți.

De aceea, eu cred că este momentul – înlăturând tot ceea ce este minciună şi manipulare în spaţiul public și știți și dvs poate chiar mai bine decât mine cât de multă minciună și manipulare este în spațiul public – să observăm obiectiv şi imparţial cauzele dinăuntru, din interiorul sistemului nostru, acele cauze care sunt de natură a genera suspiciune şi neîncredere şi să le înlăturăm. Cred că ați observat că mă refer în general la Justiție, nu mă refer doar la procurori. Aceleși lucruri sunt valabile și pentru judecători.

Pentru că nu putem să ne prefacem că nu vedem atunci când sămânța neîncrederii a fost sădită și din păcate începe să dea roade. Eu mi-aș dori în mod sincer și din tot sufletul ca atacurile nesfârșite din ultima perioadă să nu aibă drept rezultat intimidarea celor care lucrează în slujba dreptății. Pentru că aşa cum am mai spus-o şi cu alte ocazii, am fost şi am rămas adepta unei idei, şi anume a ideii că doar o societate curată este cheia succesului în drumul spre democraţie şi modernitate.

„Într-o societate imperfectă este obligaţia noastră de a păstra speranţa oamenilor pentru dreptate socială”

Faptele antisociale trebuie depistate, investigate și pedepsite și stă numai în puterea noastră ca această activitate să poată să se desfășoare în condiții de încredere. Ați observat probabil că am folosit de mai multe ori cuvântul încredere și nu am făcut-o întâmplător. Nu am făcut-o întâmplător pentru că, într-o perioadă atât de lungă de tranziție, oamenii simpli și onești sunt convinsă că au obosit și că nu-și mai doresc altceva decât dreptate socială.

Dar, din păcate, toate experimentele, toate reformele, toate revoluţiile la care sistemul judiciar a fost supus de-a lungul timpului au omis tocmai simplul cetăţean şi dorinţa acestuia de a se face dreptate socială. De aceea, într-o societate imperfectă este obligaţia noastră de a păstra speranţa oamenilor pentru dreptate socială şi de a o înfăptui, în acelaşi timp, tot de către noi, prin mijloacele pe care legea ni le pune la dispoziție.

Și pentru că suntem la un bilanț al unei unități de parchet, doresc să vă fac un apel simplu și singur, anume acela: să fiți eficienți! Procurorul, la fel ca și judecătorul, din punctul meu de vedere, nu trebuie să-și dorească niciodată să fie perfect. A fi perfect, în opinia mea, înseamnă a respecta mai mult forma decât fondul și a situa pe plan secund tocmai entitatea căreia îi este îndreptat actul de justiție. De aceea, este suficient să fim doar eficienți, pentru că eficiența în mod natural atrage după sine și încrederea și ideea că s-a făcut dreptate.

Dar nu doar noi cei din justiție avem obligația de a fi eficienți. În egală măsură, aceeași obligație o au și celelalte puteri ale Statului, care ar trebui să lase justiția, să lase procurorii, să lase judecătorii să aplice legea. Și nu orice fel de lege, ci o lege clară, previzibilă, o lege bună, care să nu poată fi schimbată ori de câte ori are cineva un interes. Și de asemenea, procurorii trebuie să fie lăsați să fie independenți în activitatea pe care ei o desfășoară. Desigur vor fi destule voci care îmi vor aduce drept argument faptul că noțiunea de independență în ceea ce-i privește pe procurori nu este prevăzută de Constituție. De acord, dar mă întreb: Poate fi eficient un procuror în lipsa independenței? Și mă mai întreb: oare nu cumva chiar Constituția are drept premisă ideea de independență atunci când a statuat că în activitatea lor procurorii au obligația de a respecta principiul legalității și al imparțialității? Pentru că cine altcineva decât un om independent are această obligație de a respecta legalitatea și de a fi imparțial?

Știu că am vorbit mai mult decât de obicei. Cred că am profitat de acest moment pentru a vă transmite cu sinceritate tot ceea ce simt și pentru că este un moment de bilanț, am să sfârșesc urându-vă mult succes, mult curaj și multă tărie pentru a trece peste vremea și vremurile prezente.

Vă mulțumesc.