Filosoful îşi lansează sâmbătă cartea "Scrisori către fiul meu", în care mărturiseşte unele detalii ale vieţii personale.

Gabriel Liiceanu a scris „Scrisori către fiul meu“, pe care o va lansa, sâmbătă, la Târgul de Carte Gaudemus, de la ora 14.30, la standul Humanitas. La lansare, vor participa autorul, Mircea Cărtărescu şi Dan C. Mihăilescu.

Un tată îi scrie, înaintea unei operaţii dificile, fiului său. Expeditorul e în America, iar destinatarul în Japonia. Confesiunile ating cele mai delicate subiecte: cum e cu „celălalt sex“, ce căutăm într-o lume în care nu părem destinaţi fericirii?

EVZ: Aceste scrisori par a fi necenzurate, o mărturisire a unor detalii intime ale vieţii dv. Gabriel Liiceanu: Orice confesiune aşezată între coperţile unei cărţi trebuie să se bucure de „prezumţia de nevinovăţie“, deci trebuie să nu mai fie raportată necontenit la persoana autorului, ci la calitatea lui de autor. Pe coperta cărţii nu scrie „o autobiografie“ şi e greu de spus cât travesti literar intră în joc în relatarea unor fapte povestite la persoana I. Cartea nu este un documentar despre mine, ci, pornind de la câteva experienţe de viaţă de obicei transfigurate, este una despre noi toţi. Problema întâlnirii cu celălalt sex, de pildă, sau problema sensului pe care-l dai unei vieţi nu sunt doar ale mele. Ale mele sunt răspunsurile şi ele pot fi confruntate cu răspunsurile celor care citesc.

De ce aţi ales această formulă de scriitură? În cât timp aţi scris scrisorile? Îmi era mai uşor să spun ce-am vrut să spun avându-l în faţă pe fiul meu, luându-l ca partener de dialog. Dar, prin el, am vorbit de fapt cu toţi cei care deschid cartea şi, în felul acesta, fiul meu devine, ca şi mine, un personaj literar. Adevărul e că discuţiile avute cu el de la distanţă m-au provocat. Dar ele au fost numai brânciul cărţii, nu şi conţinutul ei. Am scris cartea în intervalul a doi ani.

„Copiii nu-şi aud părinţii înainte de dispariţie“

Depărtarea v-a apropiat de fapt de fiul dv.? Ce înseamnă să te îndrăgosteşti de „fiinţa depărtării“? Depărtarea creează absenţa, iar absenţa se transformă cu timpul în teama de a pierde fiinţa iubită. Golul pe care-l provoacă plecarea cuiva trebuie umplut cu ceva pe măsură. Iată de ce depărtarea şi dorul te obligă să te concentrezi pe lucrurile esenţiale ale vieţii şi te fac să-i spui celui plecat ceea ce prezenţa lui alături de tine te împiedică, poate, so faci. M-am „îndrăgostit de fiinţa depărtării“ în măsura în care ea mi-a oferit posibilitatea să scot din mine, să exprim, ceea ce ar fi rămas altminteri definitiv nerostit.

Cum va înregistra fiul dv. tot ceea ce îi spuneţi aici? Deocamdată în niciun fel. Copiii nu-şi aud niciodată părinţii înainte de dispariţia lor. Cred aşadar că aceste pagini sunt pentru mai târziu, pentru mult mai târziu. Important este faptul că paginile scrise pot executa acest transport în timp. Avantajul scrisului este că-ţi dă posibilitatea de a depozita şi transmite.

SCRISORI IMAGINARE

Volumul cuprinde gânduri pentru fiul plecat în Japonia şi amintiri din tinereţea petrecută alături de Constantin Noica

Vreţi să spuneţi că el nu va citi volumul? Mai degrabă, nu. Dar nu aceasta este miza. Dacă doar asta era, mi-ar fi fost de-ajuns să-i las un exemplar al scrisorilor în păstrare cu gândul că le va citi cândva, când va avea chef. Dar eu am publicat. Înseamnă că miza sunt toţi cititorii actuali sau potenţiali ai cărţii şi că toţi participă la lectura scrisorilor mele ca şi cum le-ar fi fost adresate lor. Un scriitor nu vorbeşte niciodată cu o singură persoană. Scrisorile reprezintă o convenţie literară, iar fiul meu nu trebuie perceput „biografic“, ci generic. S-ar fi putut la fel de bine ca eu să nu am un fiu şi el să fie în întregime fictiv. Ceea ce presupune că oricine, citind, îi poate sau îmi poate lua locul. Şi dv., citind, deveniţi „fiul meu“.

Ce se întâmplă când ţi-o ia inima razna şi ajungi să călătoreşti prin „inima inimii“? O intervenţie pe inimă este un mod de a pătrunde, simbolic, până în centrul fiinţei cuiva. Punerea în cauză a centrului poate declanşa un dialog cu viaţa în întregul ei şi asta de pe poziţia unei posibile sau pasagere întâlniri cu moartea. Într-o asemenea împrejurare, îţi sunt mobilizate toate resursele vitale şi, în primul rând, nevoia de a-ţi reaminti, de a evoca fiinţa care ai fost, de a nu lăsa nespuse lucruri pe care le-ai tot gândit şi tras după tine.

Edificiul afectiv: „Aş vrea să-i nemuresc“

Mama revine în amintirile dv., ca şi treptele de marmură neagră din Dr. Lister, ca şi jurnalul din tinereţe, pe care i l-aţi dat lui Noica să-l citească. În urmă cu şapte ani, am publicat o carte care se numea „Declaraţie de iubire“. Mi s-a părut - cum să vă spun? - „incorect“ să ies din viaţă fără să onorez, pomenindu-l, spiritul acelor persoane publice care mi-au marcat afectiv viaţa. Vorbeam atunci de „edificiul afectiv“ din care este alcătuită fiinţa fiecăruia dintre noi. Ei bine, în cartea de acum lărgesc acest edificiu, cobor în alt strat de afectivitate, în cel al persoanelor care au făcut sau fac parte numai din viaţa mea, fără să fi fost neapărat publice. Aş vrea să-i „nemuresc“, pentru că nemuritori cu adevărat nu devenim decât dacă se găseşte de fiecare dată cineva care să ne convoace înspre o prezenţă continuă, pomenindu-ne şi amintind de noi.

Nu vă e teamă că veţi fi „acuzat“ din nou de romantism? Dacă „romantism“ e tot una cu „prost gust“, atunci mă tem. Dacă „romantism“ înseamnă o explorare expresă a fondului afectiv al fiinţei noastre, atunci mă bucur să fiu acuzat de aşa ceva: eu cred că afectivitatea este umbra de clipă cu clipă a fiinţei noastre. Problema este cum reuşeşti literar să faci această explorare. De fapt, totul se reduce la marele pariu al oricărei cărţi: plictiseşte sau nu? Îi bucură pe cei care o citesc? Le dă ceva ce nu aveau până atunci? Îi sporeşte în vreun fel? Atât contează.

PROTAGONISTĂ ESTE INIMA

Dan C. Mihăilescu: „O carte de un curaj nebun“

„Scrisorile lui Gabriel Liiceanu compun o carte de un curaj nebun“, spune criticul literar Dan C. Mihăilescu. „Mă înfior gândindu-mă cum le vor citi legiunile de duşmani şi detractori ai autorului. Un autor care se livrează total, aproape fără instinct de conservare, gata să fie sfârtecat de curiozitatea noastră sălbatică“, adaugă Dan C. Mihăilescu.

„Pe mine m-au amuţit literalmente prin de-nudare, prin ecorseul scriiturii, prin etalarea sfidătoare a înfrângerilor din copilărie, a fantasmelor adolescenţei şi maturităţii, a nostalgiilor, triumfurilor, eşecurilor şi orgoliului... Un orgoliu de samurai. Un Liiceanu puberal care se contemplă gol în oglindă, care îşi inventariază voluptăţile şi frustrările, care face hermeneutica fumatului şi a cafelei, iubind, divorţând, elev şi profesor deopotrivă. Refuz să mi-l imaginez pe Noica primind această carte. Eliade, gidianul anilor ’30, ar fi surâs, plăcut impresionat. Însă Cioran cu siguranţă ar fi juisat şi ar fi ricanat în egală masură“, consideră criticul.

Geografie afectivă

„Protagonista scrisorilor este însă inima, în toate ipostazele ei: inima de tată, inima de îndrăgostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obişnuit, plin de griji, şi chiar inimainimă, personajul-vedetă al anatomiei noastre, care se poate îmbolnăvi.

O întreagă geografie afectivă, creată după capriciile memoriei, se ascunde în plicul încăpător al acestei cărţi: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmări nebănuite, scene din casa copilăriei, adresa mitică «Dr. Lister 69», flashuri din anii ’50 şi fleacurile vieţii de zi cu zi. Dar şi gândurile abstracte, sistematizate, care se datorează «riscului de a avea un tată filosof»“, spune Gabriel Liiceanu.

Fără rest, fără poză

Din cele şaisprezece scrisori, se conturează o viaţă şi un cod. Sub protecţia distanţei şi-a strategiei literare, Gabriel Liiceanu găseşte prilejul să fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, să-şi amintească, să povestească, să cadă pe gânduri, să se lase întrebat şi să ne răspundă.

„E o carte cu totul ieşită din tipare, nouă ca formulă, de a te mărturisi prin scrisori-imaginare, care, scrise cuiva atât de drag şi din mijlocul unei experienţe-limită, sunt necenzurate, fără rest, fără poză“, spune Lidia Bodea, director general Humanitas, cea care a fost redactorul cărţii.