Unul dintre puţinii regizori din vechea generaţie agreaţi de noul val de cineaşti îşi lansează vineri filmul „Cocoşul decapitat”.

Premiera românească a săptămânii, “Cocoşul decapitat”, o adaptare după un roman de Eginald Schlattner, e una dintre cele două pelicule pe care Radu Gabrea (71 de ani) le lansează anul acesta. L-a ajuns din urmă “Călătoria lui Grüber”, o istorie reală din timpul pogromului de la Iaşi, din 1941. Într-un interviu acordat EVZ, cineastul explică de ce se numără printre puţinii regizori din vechea generaţie agreaţi de noul val şi dezvăluie că următorul său film va fi unul autobiografic, despre anchetarea şi arestarea sa de către Siguranţă, după episodul Ungaria 1956.

EVZ: „Cocoşul decapitat” a fost terminat la începutul lui 2007. De ce nu l-aţi lansat la cinema anul trecut? Radu Gabrea: Cât aş fi eu de poet, sunt şi negustor. Cum să lansezi un film nou în acelaşi an în care se lansează Mungiu şi Nemescu, într-o piaţă ca România? Ar însemna să mă sinucid. Pe lângă asta, am avut şi foarte mult de lucru la montaj, mi-am impus foarte greu părerea. E o coproducţie a patru ţări şi fiecare ţară voia altă versiune. Şi există, de altfel, un alt final pentru Germania. Mi-am zis de la început că e un film care să-i intereseze şi pe nemţi şi pe români. Şi intuiţia mea nu m-a înşelat, pentru că după ce am obţinut finanţare în România, am primit şi bani din Austria, Germania şi Ungaria.

E o co-producţie cu un buget substanţial… Bugetul e substanţial binişor, de circa 2,5 milioane de euro. Banii abia au ajuns, pentru că e un film de epocă şi e nevoie de decoruri, costume, figuraţie. O treime vin din România, restul din afară, cei mai mulţi din Germania. A avut deja premiera în Austria, Germania, urmează şi Ungaria. A fost primit foarte bine, sunt mulţumit.

„Voi dezvălui lucruri cumplite”

V-a ajuns din urmă „Călătoria lui Grüber”. Când îl veţi lansa? Cred că la toamnă. E un film mai simplu decât „Cocoşul”, cu un buget la jumătate. Citisem în anii 70 cartea lui Curzio Malaparte şi, plecând de la ideea vizitei sale la Iaşi, descrisă în „Kaputt”, am descoperit întâmplări adevărate nespuse. Şi mi s-a părut mai important să revelez ceva nou decât să adaptez o poveste deja ştiută. Voi dezvălui nişte lucruri absolut cumplite din timpul pogromului de la Iaşi.

În „Cocoşul decapitat”, ca şi în „Călătoria lui Grüber”, tema e aceeaşi, a interacţiunii dintre culturi, a discriminării… Toate filmele mele ating, pe undeva, această temă. Îmi plac foarte mult filmele care au legătură cu istoria, sunt un mare fan al lui Andrzej ajda. Acum, coincidenţă sau nu, poveştile din „Cocoşul decapitat” şi cele din „Mănuşile roşii”, un alt roman al lui Schlattner pe care vreau să-l ecranizez, sunt ale copilăriei mele. Nu se poate face un film fără să fi trăit tu ceva asemănător.

„Am fost anchetat de Securitate”

Aţi trăit şi o poveste asemănătoare cu cea din „Mănuşile roşii”? Cartea „Mănuşile roşii” a avut mare succes în Germania, dar a provocat şi o controversă imensă, pentru că e vorba de un tânăr sas închis şi anchetat la Securitate în 1957, după Ungaria. E viaţa mea aici, pentru că eu însumi am fost închis zece luni după evenimentele din Ungaria. Aveam 18 ani, am stat în trei închisori, la Interne, unde e Senatul acum, pe Plevnei şi la Uranus. Pe 25 octombrie 1956, eram student la Inginerie şi mă plimbam pe la facultate. Şi m-am întâlnit pe drum cu un fost coleg de liceu care mi-a spus: „Radu, ştii că e o manifestaţie studenţească în sprijinul Ungariei, la Universitate, la ora trei?”. Era o febră teribilă atunci şi Dej avea senzaţia că o să piardă tot, dar eu nu ştiam. Am ajuns acolo şi nu era nimeni, m-am plimbat puţin, am vorbit cu un coleg şi am plecat. Peste câteva zile, bătăi în uşă: „Cetăţeanul Gabrea Radu, aveţi o citaţie la Ministerul de Interne”. M-au băgat înăuntru şi n-am mai ieşit zece luni. Eram inclus într-un dosar cu nişte studenţi la Drept, fără nici o legătură. Deci, cine face un film despre aşa ceva, trebuie neapărat să ştie cum a fost. E un subiect care nu a trecut de juriul CNC şi pentru care am primit nota 2 la „impactul european”. După câte filme am făcut, ar trebui să mă forţez mult să fac un film de trei.

Sunteţi printre puţinii cineaşti din genereţia veche pe care noul val nu-l include în rândul „dinozaurilor” cinematografiei…. Păi cum să mă includă, uitaţi-vă la mine, arăt eu a dinozaur? (râde) Nu am nici faţă, nici concepţii de „dinozaur”. Pe urmă, există o explicaţie. Eu am plecat din România în 1977, iar „dinozaurizarea” asta, cum i se spune, s-a produs din cauza epocii comuniste. Când m-am întors în ţară, am fost îngrozit în cel fel s-au schimbat oamenii. Cel mai urât efect al acestei epoci e faptul că a mutilat sufletele oamenilor, le-a distrus coloana vertebrală cu o cruzime infernală. Poate că, netrăind această perioadă, nu am avut de suferit. Am avut şi noroc că în „exil” nu am stat, am lucrat din plin în film. Când am plecat din România, filmul meu, „Dincolo de nisipuri” fusese trecut în ultima secundă la secţiunea „Quinzaine des Realisateurs”, trebuia să fie în competiţia oficială la Cannes. Există o carte scrisă de doi critici foarte importanţi, şefii Arhivei Naţionale de Film pragheze, în care spun că „Dincolo de nisipuri” este cel mai bun film românesc al anilor ’70. Apoi, „Un bărbat ca Eva”, dacă vă uitaţi pe internet, e un film-cult, există cronici la el şi din 2006, deşi a fost făcut în 1985. În Statele Unite, filmul acesta e revăzut în fiecare an în câteva cinematografe şi în şcolile de cinema. M-am bucurat teribil când am aflat că filmul se revede. Făcând toate acestea, nu am acumulat frustrări şi neîmpliniri, de aceea, nu am fost în pericol să devin un „dinozaur”.

„Nicolaescu a făcut comunismul digerabil”

De ce credeţi că regizori foarte valoroşi înainte de ’89 au „derapat” atât de mult după Revoluţie? Cred că valorile nu au fost bine ierarhizate în România. A fost un regizor extraordinar, Alexandru Tatos, de care nu se ştie nimic astăzi, la fel şi Iosif Demian sau Mircea Săucan. Pe ultimul, regimul l-a distrus efectiv, până aproape a înnebunit. Au fost regizori care s-au salvat, cum e Pintilie, iar eu am plecat şi bine am făcut, că nu m-am alterat în nici un fel.

Ce loc are Sergiu Nicolaescu în această istorie? Sergiu Nicolaescu e un caz mai special. Chiar dacă nu sunt de acord cu el, nu se poate şterge ce a făcut el în cinematografia românească. Este o prostie uriaşă. Sincer, nu poţi să-l omiţi din istorie. A făcut vreo 40 de filme, a avut 14 milioane de spectatori la „Nea Mărin Miliardarul”, zece milioane la altul. Cu filmele lui, a deservit subliminal regimul ceauşit, absolut perfect. Ceauşescu a făcut lucruri îngrozitoare, însă aud foarte mulţi oameni care spun că a fost bine. El a făcut comunismul digerabil, oamenii se amuzau şi-şi modificau puţin percepţia.

CE FACEM CU SĂLILE

„Vândutul filmelor e o meserie”

Tinerii cineaşti v-au cooptat în strategia de salvare a sălilor de cinema, având în vedere că aţi elaborat şi prima Lege a cinematografiei. Ce se mai poate salva? Aici am o istorie foarte interesantă. În 1995, când m-am întors în România, partenerul meu de afaceri, un fost avocat al meu, devenit ulterior director general la Metrou-Goldyn-Mayer, voia să cumpere o reţea de 80 de săli de cinema din Anglia, cu 220 de milioane de lire sterline. Şi a pierdut licitaţia. Mi-a dat ulterior telefon şi a venit în România pentru un astfel de proiect. El propunea ca statul să-i fie partener cu 30% şi restul ar fi investit el. Ne-am dus cu proiectul la ministrul Mircea Coşa, care, încântat, a trimis o scrisoare la CNC. De acolo n-a venit nici până astăzi vreun răspuns, iar americanul şi-a făcut bagajele şi a plecat. Dacă el cumpăra, încă din 1994, cinematografele ar fi arătat cu totul altfel. Acum nu mai interesează pe nimeni, a trecut timpul. Nu are nici o valoare ce se încearcă acum, văndutul filmelor e o meserie, fără profesionişti nu se poate face nimic. E ca şi cum aş fi brutar, aş deschide o brutărie în oraş şi aş spera ca primarul să facă pâine.

Unde pot fi găsiţi aceşti profesionişti? În reţeaua RADEF au existat câţiva profesionişti ai sălilor, dar acum e prea târziu. Noi suntem în urmă cu 15 ani, lumea se uită pe DVD-uri, pe Internet, a trecut timpul cinematografelor. Sălile trebuie regândite, împărţite ca multiplexuri, nu mai există nicăieri în lume săli cu o mie de locuri. Tot sistemul e perdant.

PROIECŢII

“Cocoşul decapitat”, în caravană

Filmul „Cocoşul decapitat”, în regia lui Radu Gabrea şi Marjan Vajda, o coproducţie România-Germania-Austria-Ungaria cu un buget de 2,5 milioane de euro, are premiera oficială vineri. O adaptare după bestsellerul pastorului sas Eginald Schlattner, filmul spune povestea a patru adolescenţi a căror maturizare este legată de destinul comunităţii săseşti din Transilvania şi de fatidica zi 23 august 1944. Distribuţia e una internaţională, cei patru protagonişti fiind David Zimmerschied (Germania), Alicja Bachleda-Curus (Polonia), Ioana Iacob, Axel Moustache. În roluri secundare apar Dorel Vişan şi Victoria Cociaş. Săptămâna viitoare, filmul va porni într-o caravană prin ţară, prin oraşele unde mai există comunităţi săseşti, la Sibiu, Mediaş, Sighişoara, Timişoara, Cluj Bistriţa şi altele.