Economie
Frica lui Bolojan de stimulentele fiscale îi frânează dezvoltarea. Opinia economistului Cristian Socol
investiții / sursa foto: dreamstime.com
Din cuprinsul articolului
Frica de stimulente este păguboasă pentru România, crede economistul PSD Cristian Socol, într-o poziție publică de ieri. Acesta îi dă premierului Bolojan exemple de țări care au reușit să atragă investiții prin stimulente.
În teatrul politic continuu al României, o dezbatere aparent tehnică privind deducerile fiscale pentru companii a scos la iveală o ruptură ideologică mai profundă, pe care analiștii o consideră un obstacol în calea ascensiunii economice a națiunii. În centrul disputei se află o propunere a Partidului Social Democrat (PSD) de a oferi credite fiscale generoase, pe o durată de zece ani, pentru investițiile majore "greenfield" (de la zero), care creează locuri de muncă.
Inițiativa, susținută de economiști precum Cristian Socol, este combătută cu vehemență de figuri precum premierul liberal Ilie Bolojan, care avertizează că astfel de măsuri ar crea o „gaură bugetară” nesustenabilă. Această rezistență, susțin criticii, ține mai puțin de o guvernare responsabilă și mai mult de o aversiune post-comunistă, adânc înrădăcinată, față de intervenția proactivă a statului, chiar și atunci când o astfel de intervenție este procedura standard în toată Europa Centrală.
Frica contabilului vs. multiplicatorul economistului
Miezul opoziției liberale este o teamă aritmetică simplă: costul inițial. PSD propune o deducere fiscală (credit fiscal) timp de 10 ani pentru investițiile care depășesc 20 de milioane de euro în sectoare strategice – un pachet care include și concesionarea gratuită de terenuri și proceduri accelerate de avizare.
Tabăra lui Bolojan vede aici o pierdere imediată de venituri. Cu toate acestea, așa cum a replicat Socol în recenta sa postare publică, această perspectivă neglijează principiul economic fundamental al efectului de multiplicare.
„Realitatea este simplă”, a argumentat Socol. „O nouă investiție de 50 de milioane de dolari generează venituri imediate pentru stat prin TVA-ul pe utilaje, taxele pe forța de muncă din salarii noi și consum sporit. Efectul net la buget este clar pozitiv. A respinge acest lucru înseamnă a îmbrățișa Relansarea prin Austeritate.”
Cristian Socol. Sursă foto: Captură video Youtube
Această tensiune ilustrează paradoxul economic românesc: țara are nevoie disperată de investiții pentru a trece dincolo de producția cu salarii mici, dar clasa sa politică rămâne captivă unei mentalități care prioritizează prudența fiscală pe termen scurt în detrimentul finanțării strategice a creșterii pe termen lung.
Triunghiul de Fier al Europei de Est
Vecinii României au depășit de mult timp această barieră filosofică. Poveștile lor de succes – care sunt acum punctul de referință pentru București – sunt construite chiar pe acele stimulente fiscale de care România se teme.
Zonele de Investiții din Polonia: Aceste zone acordă scutiri de impozit pe profit de până la 50% pentru noile întreprinderi, adesea pe o durată de peste un deceniu.
Modelul Ceh: Praga oferă scutire totală de impozit pe profit timp de până la 10 ani, combinată cu transferuri de terenuri la preț preferențial și granturi pentru crearea de locuri de muncă.
Hub-ul Auto din Slovacia: Statul a oferit în mod proactiv pachete semnificative de ajutor pentru a asigura investiții majore în industria auto, transformându-și efectiv economia.
Aceste națiuni au înțeles că atragerea capitalului global masiv – care este, în esență, mobil – necesită mai mult decât forță de muncă ieftină. Necesită o ofertă fiscală stabilă, predictibilă și excepțional de generoasă. Prin ezitare, România le transmite efectiv investitorilor globali: „Alegeți Varșovia sau Praga; noi vă vom oferi doar strictul necesar.”
Costul strategic al inerției
Lupta continuă a României cu un deficit comercial cronic – importând mult mai mult decât exportă – oferă cea mai clară dovadă a costului acestei ezitări. Țara se bazează în mare măsură pe consumul de bunuri importate, un ciclu care poate fi rupt doar prin construirea capacității de producție strategice și de înaltă tehnologie pe care o vizează planul PSD (produse farmaceutice, apărare, mașini și utilaje).
Fără un scut fiscal convingător, investitorii vor continua să prefere concurenții care le subvenționează costurile de înființare, asigurând astfel că noile lanțuri valorice se formează în altă parte. Prin urmare, dezbaterea nu este doar despre o mică ajustare a codului fiscal; este despre dacă România va trece de la o economie periferică la o putere regională de producție sau va rămâne un exportator de materii prime și forță de muncă ieftină.
Pentru cei din lumea afacerilor, răspunsul este frustrant de simplu. Statul trebuie să treacă de la postura de portar sceptic la aceea de partener financiar activ. Până când acest lucru se va întâmpla, dezbaterea va continua să răsune în holurile puterii de la București: prudența unui contabil, costând țara viziunea pe termen lung a unui economist.
