Fidel unor principii în baza cărora eu practic gazetăria, nu mă voi hazarda în a face predicții cu privire la ce va să fie, în ce parte o va lua conflictului dintre Rusia și Ucraina și dacă acesta ar angrena NATO și țări din zonă. Din păcate, iar acesta este un ghinion istoric, România este în zonă. Cam egoist și subiectiv, tot ce mă interesează este gradul de expunere al României în toată povestea asta, de care eu nu știu dacă este o încordare „pe bune”, care poate degenera într-un conflict armat, sau este doar un vodevil, menit să demonstreze că Vladimir Putin cu tot cu Rusia nu sunt doar o putere zonală.

În subiectul Rusia-Ucrania, despre România vine vorba doar ca stat membru NATO, pe teritoriul căruia există baze militare ale Alianței. Potrivit Agenției rusești Tass, poziția Ministerul de Externe de la Moscova este cât se poate de clară în această problemă: „Este vorba despre retragerea trupelor străine, a echipamentelor și armamentului, precum și de alte măsuri în sensul restabilirii configurației din 1997 în cazul țărilor care nu erau membre NATO în acel moment, iar aici sunt incluse Bulgaria și România”.

Bun, să vedem ce era în 1997, momentul de aur, la care Vladimir Putin spune că ar vrea să revină. În acel an, pe 27 mai 1997, Federația Rusă și NATO încheiau la Paris „Actul Fondator privind relațiile, cooperarea și securitatea reciproce”. Documentul stabilea că cele două părți „nu se consideră adversare” și prevedea respectarea de către NATO și Rusia a unui set de principii fundamentale ale dreptului internațional, precum respectarea suveranității și integrității teritoriale ale tuturor statelor, nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța, rezolvarea tuturor diferendelor prin mijloace pașnice. Ulterior, în 1999,  NATO se extindea prin aderarea Ungariei, Poloniei și Cehiei, urmate apoi de Romania, Bulgaria, Letonia, Lituania, Estonia, Slovacia și Slovenia în 2004. Albania și Croația în 2009, Muntenegru în 2017 și Macedonia de Nord în 2020.

Mie nu îmi este deloc clar dacă rușii chiar se iau în serios, atunci când pun problema „restabilirii configurației din 1997”. Asta ar înseamna clar că ei condiționează ieșirea din zona amenințărilor militare asupra Ucrainei și nu numai, de părăsirea NATO de către 14 state europene care au aderat ulterior anului 1997: Ungaria, Polonia, Cehia, Romania, Bulgaria, Letonia, Lituania, Estonia, Slovacia, Slovenia, Albania, Croația, Muntenegru și Macedonia de Nord. Este o imposibilitate absolută! Cu siguranță, Kremlinul este conștient de enormitatea pretenției. Este însă în stilul rușilor să ceară imposibilul, pentru ca în final să obțină cât mai mult. Foarte probabil vor obține oarece retrageri de trupe și armament NATO din țările aflate în zona de est a Alianței, pe lângă unele concesii de tip închis ochii în privința intenției Ucrainei și Georgiei de a deveni membre NATO, însoțite însă de sancțiuni economice, dacă se vor mai adăuga și alte concesii, cum ar fi în privința recunoașterii independenței ziselor republici populare Lugansk și Donețk. Asta, doar dacă evenimentele se vor derula pe o cale rațională.

Să revenim la România. Cred că aici putem găsi cheia înțelegerii a ceea ce tulbură prezentul. În 4 iulie 2003, Ion Iliescu și Vladimir Putin semnau la Moscova „Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă”. Încă din capul locului, de la primele două articole, Tratatul prevede cum nu se poate mai clar poziția părților în chestiuni care țin de alianțe și securitate:

Articolul 1: […] Ele(n.m. părțile) reafirmă dreptul inalienabil al popoarelor de a-și hotărî, în mod liber și fără amestec din afară, statutul politic, de a-și alege mijloacele de asigurare a propriei securități și de a-și asigura dezvoltarea economică, socială și culturală.

Articolul 2: Părțile contractante reafirmă inadmisibilitatea folosirii forței sau amenințării cu forța împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a oricărui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile și principiile Organizației Națiunilor Unite, precum și necesitatea soluționării tuturor problemelor internaționale prin mijloace pașnice. [...]

Pe de altă parte, Articolul 3 prevede: Părțile contractante recunosc caracterul atotcuprinzător și indivizibilitatea securității și legătura indisolubilă dintre securitatea fiecăreia și securitatea tuturor statelor participante la Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa și reafirmă dreptul inerent al fiecăreia de a fi liberă să își aleagă sau să își schimbe aranjamentele de securitate, inclusiv tratatele de alianță, pe măsura evoluțiilor lor. Ele nu își vor întări securitatea pe seama securității altor state. […]

Acest Articol 3 introduce o nuanță importantă, care scoasă din limbajul diplomatic s-ar traduce „asigură-te cum vrei, dar nu pe seama expunerii mele la pericole”. Să notăm că la data iscălirii Tratatului dintre România și Federația Rusă, în vara anului 2003, intenția României în privința asigurării securității în noua Europa de după căderea regimurilor comuniste  era cunoscută de toate cancelariile lumii de 10 ani, pentru că în 1993, președintele Ion Iliescu formulase oficial, în numele României, solicitarea de aderare la NATO secretarului general al Alianței.

Nu mai rămâne decât să ne răspundem la întrebarea dacă România, prin prezența sa în NATO, cu tot cu prezența militară aliată de pe teritoriul ei, și-a întărit securitatea pe seama slăbirii celei a Federației Rusiei. La această întrebare răspunde cât de poate de clar profesorul Armand Goșu, expert în istoria spațiului rus, sovietic și post-sovietic, într-un interviu acordat lui Sever Voinescu, apărut în ultimul număr din Dilema:

„Rusia are mulți analiști foarte serioși care evaluează foarte pragmatic și corect situația. Știu și ei că NATO nu va ataca niciodată Rusia. Știu și ei că efectivele militare ale Alianței întinse în tot Estul Europei, de la Baltica la Marea Neagră, nu depășesc 8.000 de militari, cu totul. În Țările Baltice - 3.000, în Polonia - 4.000, în România sub 1.000. În limitele actului fondator NATO-Rusia din 1997. Cum să ataci ditamai Rusia cu 8.000 de militari de pe flancul estic? Știu și ei că scutul de la Deveselu nu e acolo ca să lovească Rusia. Dar ei mimează frica de NATO, joacă tot acest teatru al spaimelor cu Ucraina și agită spectrul războiului anume ca să determine, cum spuneam, reașezarea arhitecturii de putere a lumii cu ei în prim-plan.”

Ce va fi? Cum am precizat, nu caut să dau vreun răspuns la această întrebare. Nu am dorit decât să fiu un pic de folos, în sensul așezării unor date certe într-un tablou care pare din ce în mai colorat emoțional. Pe bună dreptate și emoțional, aș zice, pentru că atunci când te apuci să plimbi trupe și arme, să pui armate pe picior de alarmă de luptă, este cam ca în filmele cu cowboy, când o armă scoasă din toc poate însemna moarte și dacă se descarcă din greșeală, de la un tremurat al degetului pe trăgaci.