De ce unii aşteaptă ani la rând să fie alături de persoana iubită, în timp ce alţii nu au răbdare şi îşi continuă viaţa fără să mai privească în urmă?
Încercînd să înţeleagă aşteptarea ca alegere voluntară care ne modelează destinul, Aurora Liiceanu se îndreaptă către lumea literaturii şi pune sub lupă câteva personaje a căror viaţă a fost marcată de aşteptare, dar şi personaje grăbite, care nu ştiu să aştepte.
Poveştile fascinante pe care le relatează îi au ca protagonişti, între alţii, pe Penelopa, mitica soţie a lui Ulise, pe Ernest Hemingway şi pe prima lui soţie, Hadley, pe Gatsby al lui Scott Fitzgerald, pe cunoscutul niponolog Donald Keene şi pe Florentino Ariza, eroul lui García Márquez din Dragostea în vremea holerei.
Din cuprins: Mitul Penelopei, în trecutul îndepărtat şi astăzi • Vicleşugurile şi aventurile lui Odiseu • Penelopa cea cu două feţe? • Aşteptarea îndelungată: bănuieli, deghizări şi semne • Saudade. Prezenţa absenţei • Aştept 100 de zile: scadenţa grăbită • 51 de ani, 9 luni şi 4 zile: o aşteptare cât o viaţă • Aşteptarea şi personalitatea disociată
Ne puteți urmări și pe Google News
Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi la UQAM (Canada) sau EHESS (Franţa). În prezent este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), Patru femei, patru poveşti (2010, 2011), La taifas (2010, 2012, 2016, 2018), Viaţa nu-i croită după calapod (2011), Cuvinte încrucişate (2012, 2017), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii (2013, 2019), Legături de sânge. Povestea Ioanei (2013), Soacre şi nurori. La cine este cheia? (2014, 2018), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îţi şopteşte la ureche. Primele iubiri (2015, 2016), Ea şi El. Biografia unei relaţii (2016), Madlena (2017), Putere şi sânge. O aventură indiană (2018) şi Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov (2019).
Fragment Orice om are atâtea ocazii de a-și gândi trecutul. Trecutul poate fi amintit, evocat, retrăit, dar nicidecum trăit. Sigur, Nabokov, care traversa cu ușurinţă granița dintre imaginație și realitate, putea să-l trăiască. Majoritatea oamenilor nu o fac. Hemingway spunea onest și trist că, „indiferent ce ți se spune despre retrăirea trecutului, trecutul nu este un pod pe care să te poți întoarce“. Ce bine ar fi fost dacă Hemingway s-ar fi putut întâlni cu Gatsby și i-ar fi spus aceste vorbe! Gatsby, Marele Gatsby, celebrul personaj al lui Scott Fitzgerald, nu a știut asta, ba mai mult, a fost sigur și obsesiv convins că trecutul poate reveni exact așa cum a fost, că te poți întoarce pe pod. A așteptat cu înfrigurare cinci ani ca să se poată întoarce în trecut. A trecut podul, dar nu și-a continuat drumul dincolo de pod, ci a mers înapoi. […] Când s-au cunoscut în barul Dingo din Paris, Hemingway, care avea 26 de ani, era un nimeni, nu câștiga mare lucru din scris, dar Scott Fitzgerald, doar cu trei ani mai mare ca el, era deja bogat. Știa prea bine cum e să treci de la sărăcie la bogăție, cât de mult te smintește și te atrage bogăția. Să revin la Gatsby. Și el era sărac, îndrăgostit de Daisy cea bogată. [...] Dacă obsesia acestor tineri săraci îndrăgostiți de fete de aur era să scape de sărăcie pentru a le avea, calea de a se îmbogăți diferea. Scott Fitzgerald și Hemingway au ales scrisul, îmbogățirea prin succesul literar, prin talentul lor, în care credeau. Gatsby a ales calea afacerilor dubioase, nelegale, nelegiuite, fiind un șarlatan, un mare gangster. Primii doi au devenit bogați în văzul lumii, Gatsby nu, era misterios, bogăția lui se vedea, dar nu se știau sursele ei. În vara în care s-a înfiripat idila dintre Gatsby și Daisy, cei doi au fost prinși de o dorință frenetică de a rămâne mereu împreună. Pentru Gatsby, Daisy era tot universul, țelul suprem al fericirii. Era atât de frumoasă, atât de atrăgătoare, era amețitor de cuceritoare. Despărțirea lor nu a fost foarte tragică, pentru că erau convinși că el se va întoarce. Pleca la război, dar ea avea să-l aștepte. N-a fost să fie așa. El s-a întors cu intenția de a face studii, dar Daisy și-a schimbat aspirațiile și s-a căsătorit cu un tip bogat, cu aceleași preferințe ca ea, monden, petrecăreț, a făcut un copil cu el, dar el nu a întârziat s-o înșele, făcând-o să se simtă frustrată, uneori chiar tristă. Cu toate acestea, nu voia să renunțe la stilul lor de viață. Daisy i-a fost fidelă soțului ei, dar întâlnirea cu Gatsby, după cinci ani, a reaprins flacăra din trecut. Totuși, această flacără era mai mult întreținută de nemulțumirea că este neglijată de soț și mai puțin de iubirea față de Gatsby. Era superficială, nu-și gândea prea mult acțiunile, nici trăirile și nici consecințele faptelor ei sau felul în care acestea îi afectau pe alții. Știa că poate face ce vrea. Golul lăsat de Gatsby prin plecarea lui l-a umplut destul de repede cu un bărbat pe măsura pretențiilor ei, bogat, care să-i ofere o viață fără griji, așa cum trăise și până atunci. […] Nu uita momentul în care o cunoscuse. Împreună cu alți ofițeri de la baza militară, mersese în vizită la Daisy. Era prima oară când intra într-o casă ca un paradis. În toate camerele plutea o tihnă elegantă, o minunată atmosferă de bogăție și confort, cu obiecte frumoase, nespus de frumoase. În acest paradis trăia Daisy, obiectul cel mai de preț, pe care el și-l dorea cu ardoare. Voia s-o scoată din acea casă și s-o aibă doar pentru el. O voia pe Daisy așa cum Pauline îl voia pe Hemingway. Vocea ei magnetică, cu care-i cucerea pe toți, râsul ei în care „se auzea clinchetul banilor“ îi dădeau de înțeles că prin bogăția lui îi va câștiga din nou iubirea. De asta se îmbogățise, pentru că dacă ar fi fost sărac Daisy nu l-ar fi vrut. Dorind să o aibă pe Daisy, nu se visa decât foarte bogat. Și ajunge să fie foarte bogat. Fabulos de bogat. Dar trăiește singur într-un palat, încercând să-și recupereze trecutul, să dea viață unui vis care nu fusese niciodată mai mult de atât. Tot singur va muri, așteptând vești de la Daisy, cu care intenționa să plece undeva, să dispară. Ele n-au venit. Daisy și soțul ei s-au înțeles atât de bine cum să scape de nenorocirea provocată de ea pentru că-i uneau lașitatea și lipsa remușcărilor. Gatsby va fi omorât, din răzbunare, pentru crima comisă de Daisy pe când se afla la volanul unei elegante mașini galben-crem. A lui Gatsby. […] S-a spus, pe bună dreptate, că Gatsby era șarlatan, mincinos, necinstit, angajat într-un adulter, îmbogățindu-se din afaceri ilegale și dorind să cumpere iubirea unei femei cu banii câștigați. El a murit pentru că trebuia să moară. Dar oare soțul lui Daisy era mai breaz? Era și el foarte bogat, era afemeiat, o înșela pe Daisy, trăia în adulter cu soția unui garajist. Aflând că Daisy a omorât pe cineva cu mașina, a acoperit-o fără să aibă nici cea mai mică remușcare, deși persoana ucisă era chiar amanta lui. Pe el și pe Daisy îi uneau lipsa de răspundere pentru ceea ce făceau, dreptul celor cu bani de a face ce au chef și de a-i lăsa pe alții să facă curățenie în locul mizerabil pe care-l părăseau cu indiferență. Aveau bani. Puteau face orice. Și, mai presus de orice, aveau o totală indiferență morală. Ce li se poate reproșa este ceea ce îi face să fie indiferenți și insensibili, și anume banii, bogăția. Nu a scris Scott Fitzgerald că „bogații sunt diferiți“? Cel mai dificil este cazul lui Daisy, un personaj complicat și indescifrabil, poate chiar de neînțeles. Oamenii priveau cu ușurință, cu multă îngăduință și chiar cu încântare lipsa ei de sinceritate, versatilitatea ei, superficialitatea grațioasă, devenind, prin lipsa reacției, complici ai ei. Ea avea o putere de seducție teribilă, îi făcea pe toți să fie fermecați de prezența ei. Daisy, cea care încarna toate fanteziile lui Gatsby, era o persoană goală, falsă, care‑și juca viața ca un rol înt-un film, într-un spectacol. Acest roman, ca și celelalte romane și povestiri ale lui Scott Fitzgerald, dă naștere multor idei, dar, dincolo de acestea, Azar Nafisi arată care e tema lor principală, esența lor. Este pierderea. Pierderea unei iluzii. Gatsby avea ceva despre care Scott Fitzgerald a mai scris într-o povestire: „onestitatea imaginației“. Da, Gatsby este un visător romantic și tragic, devenind eroic datorită credinței lui în propria nebunie romantică. Întâlnirea cu Daisy și relația lor reînnodată după ani se sfârșesc prin moartea lui Gatsby, care nu e vinovat de crimă, și fuga lui Daisy, vie și nevătămată, fără vreun sentiment de vinovăție. Fără remușcări. Măreția lui Gatsby, așa cum apare în titlul cărții lui Scott Fitzgerald, este capacitatea lui de a se iluziona. Sfârșitul lui arată că nu a avut abilitatea de a separa idealul de real. Fără îndoială, a fost un șarlatan, dar și un visător romantic și tragic. Pentru a-și îndeplini visul, el s-a reinventat, și-a creat o altă identitate, a devenit cineva care se potrivea cu personajul îndrăgostit din visul lui. A vrut să-și împlinească visul repetând trecutul și în final a descoperit că trecutul era mort, prezentul era artificial și viitorul nu exista. Nu exista niciun viitor pentru el. Așteptase în zadar. Să fi fost Gatsby victima propriilor iluzii? Așa pare. A fost un iluzionist, dar nu le-a creat iluzii altora, ci lui însuși. A fost propriul său iluzionist.
Recomandările noastre
