Christine Lagarde, directorul FMI, a făcut zilele trecute o declarație ce a produs șoc și neliniște. „Bătrânii trăiesc prea mult și este un risc pentru economia globală, trebuie făcut ceva”, a spus Lagarde referindu-se la riscul de longevitate, una din temele principale ale Fondului Monetar Internațional în ultima perioadă.

Ruptă din context, declarația a fost exploatată și interpretată în fel și chip atât de unele publicații din presa internațională, cât și de utilizatorii rețelelor sociale. La noi, știrea trunchiată a început a fi dezbătută sâmbătă pe facebook. Majoritatea opiniilor, unele extrem de virulente, arată că mesajul recepționat a fost de genul: Christine Lagarde și FMI vor exterminarea bătrânilor ca statele să nu le mai plătească prea mulți ani pensiile!

Problema e mult mai amplă și de-a dreptul serioasă pentru a o trata la nivelul de ”șoc și groază!”, deși informația a declanșat aceste sentimente în rândul cititorilor.

Problema îmbătrânirii populației, creșterea speranței de viață a oamenilor, este în dezbaterea FMI de mai mult timp. Este o problemă care reclamă soluții pe termen lung căci se preconizează că bugetele statelor nu vor putea susține pensiile în raport cu ceea ce produce populația activă.

În intervenția ei, Christine Lagarde a spus că va cere guvernelor să se gândeacă serios la faptul că se află în fața unor probleme de risc pentru viitor și că trebuie să găsească soluții viabile pentru contracararea unui colaps financiar.

Ea a propus ca, încă de acum, să fie gândite strategii economice pentru a neutraliza efectele provocate, la un moment dat, de plata prea multor pensii un număr mare de ani. Lagarde s-a referit la combinarea creșterii vârstei de pensionare cu speranța de viață, în așa fel încât numărul anilor în care pensionarul primește pensia să nu crească.

De asemenea, adoptarea unor măsuri strict economice este absolut necesară. În cadrul discuțiilor, FMI a identificat ca posibile soluții:

• Creșterea cotizațiilor pentru fondul de pensii
• Angajarea unor firme de asigurări private care să suplinească efortul statului
• Statele să impună cetățenilor utilizarea ipotecilor inverse. Acestea se fac prin contracte între cetățeni și bănci. Cetățeanul se obligă astfel ca, în momentul decesului, să dea băncii locuința pe care o are în proprietate, în schimbul primirii până la acea dată a unui venit lunar, un fel de pensie suplimentară care să-i asigure un venit decent.

O explicație mai blândă, să zicem, a dat-o șeful Departamentului Piețe de Capital din FMI, spaniolul Jose Vinals: ”A trai mai mult este bine, dar are un risc financiar semnificativ. Ne va costa mai mult ca indivizi, corporații și guverne. De aceea, trebuie să ne îngrijorăm acum pentru riscurile longevității, astfel încât costurile să nu ne sufoce pe viitor”.

Pensionarii de astăzi și cei din următorii 10 ani nu au de ce să-și facă griji. FMI nu militează nici pentru exterminarea lor, nici pentru a fi lăsați fără veniturile pentru care au muncit. E vorba doar de un semnal de alarmă către guvernele lumii civilizate pentru a identifica soluții viabile ca să fie evitat un posibil colaps al finanțelor publice.

„Daca longevitatea crește cu trei ani peste ceea ce este prevăzut, până în 2050, costul îmbătrânirii – care deja este enorm pentru Guverne, întreprinderi, societăți de asigurari și privați – va crește cu 50% în economiile avansate luând ca referință PIB-ul din 2010, iar în țările emergente, cu 25%”, a declarat eonomistul Jose Vinals.

Ce să sperăm noi, în România, de la guvernanții noștri după ce am văzut cum s-au împotmolit mai mereu în Legea pensiilor? Ce strategii economico-sociale vor gândi pentru acest proces cu care se confruntă lumea întreagă fie miniștrii guvernului Viorica Dăncilă, fie cei care vor veni?

Cred că abia acesta este un subiect de dezbatere despre problema ridicată de FMI și nu strict declarația Christinei Lagarde pe care unii români s-au apucat s-o terfelească pe facebook. Prelungirea vârstei de pensionare deja a fost impusă și în Uniunea Europeană, deci și la noi. De la 55-57 de ani în 1989, am ajuns la 63-65 de ani.

Iar pentru anul 2050, se prevede că speranța de viață va crește cu peste 20 de ani. Firește, Lagarde și colegii ei din FMI nu vor mai trăi atunci, dar asta nu înseamnă că pericolul pe care-l semnalează și strategiile la care invită guvernele să se gândească trebuie luate în bășcălie sau ignorate.