A împlinit 79 de ani, dar atrage în continuare ca un magnet oamenii. Indiferent ce face, Florin Piersic nu poate trece neremarcat. Dacă ar traversa strada prin loc permis ar da peste cap întreaga circulaţie. Aşa, la Londra şi Dublin, când a fost în toamna anului trecut, a fost oprit pe stradă de o mare de tineri dornici să facă fotografii cu el. A promis că va tăcea şi nu va mai acorda niciun interviu. Nu-l contrazicem, însă, un artist este în slujba limbii şi a poporului său, nu se poate opri din a împărtăşi din experienţa sa, din bucuriile sale şi din pasiunea cu care îşi face meseria. O mare de jurnalişti care pun întrebări cu voci mai joase, care habar nu au de deontologie profesională, nu pot pune clăuş unui OM care a vorbit toată viaţa despre cea mai mare iubire, TEATRUL.

Şi-a sărbătorit ziua prin muncă, pe scena Palatului Copiilor, alături de Medeea Marinescu, jucând în spectacolul „Străini în noapte”. „Of, fato! Ce bine că nu mă uiţi, ce bine că mai există şi jurnalişti ca tine! Ţi-ai amintit că am făcut ceva pentru această ţară. N-am avut încotro, am iubit acest pământ până nu am mai putut. Mă faci fericit că-ţi aminteşti de mine”. Cine îl poate uita!

În luna noiembrie a anului trecut, Universitatea de Vest din Timişoara i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa Artis. Florin Piersic este unul dintre români pe care Dumnezeu i-a trimis României în dar. A dat oamenilor toată lumina fiinţei sale şi, după o viaţă închinată scenei, recunoaşte că a şi primit enorm înapoi. În toamna anului trecut a susţinut două spectacole la Londra, la Leister Square Theatre. Recitalul «Florin Piersic... pur si simplu!», pe care l-a susţinut şi în Canada, în Israel, în Austria, în Elvetia şi în Irlanda, a fost primit cu ropote de aplauze, urmând a fi pus în scenă şi la Paris în luna mai a acestui an.

Prezent în majoritatea filmelor româneşti de la debut până la Revoluţie, Florin Piersic a dat tot ce inima sa mare a cuprins. Are o incredibilă capacitate de a jongla cu propriul temperament şi este un extraordinar actor de compoziţie. E de ajuns să ne amintim de „Columna”, „Mihai Viteazul”, „Pintea”, „Haiducii lui Şaptecai”, „Drumul oaselor”, „Şapte băieţi şi-o ştrengăriţă”, la ale cărui filmări l-a cunoscut pe actorul francez Jean Marais, de la care a învăţat să dea autografe fără să obosească. Cât despre teatru, cine mai cunoaşte numărul rolurilor sale? Pe atunci un actor nu ştia să spună nu pot, mi-e rău, vreau pauză de ţigară sau nu am chef. Escalada ziduri, ca un cascador, deşi era după două călătorii cu trenul şi un spectacol jucat în aceeaşi seară. Aşa l-au prins zorile de nenumărate ori. Numai el ştie de câte ori venea din ţară, de la filmări, îmbrăcat în costumul cu care juca, numai ca să ajungă la teatru la timp atunci când avea spectacol.

Publicul a fost şi este judecătorul

Florin Piersic şi-a convins spectatorul să iasă din carapace şi a reuşit de fiecare dată să-l introducă într-un spaţiu al sensibilităţii autentice, e popular, este iubit, vorbeşte mult, cât pentru o viaţă. Însă viaţa sa a avut o infinitate de vieţi înlăuntrul ei. Personajele-i sunt puternice, conştiente de forţa lor, lucide, aspre uneori. Are simţul umorului dezvoltat şi dăruieşte zâmbete tuturor. „Sunt emoţionat. Eu nu am nimic programat, totul vine de la sine. Întâlnirea mea cu publicul este mereu una interactivă. E viaţa mea. Viaţa mea de actor. Am început la Piatra-Neamţ, la Teatrul Tineretului. Nu am stat mult, dar mi-a rămas în suflet. Am fost repartizat în 1959, după ce un an am stat la Bucureşti, împreună cu Leopoldina Bălănuţă, Dumnezeu s-o ierte, cu Cosma Braşoveanu şi cu Ghiţă Popovici Poenaru. Am fost patru cu media 10. Am jucat la Teatrul Naţional roluri extraordinare. Părintele meu spiritual şi artistic a fost Alexandru Finţi, pe care-l voi regreta toată viaţa. El m-a distribuit în «Idiotul», prinţul Lev Mîşkin, el mi-a dat rolul lui Lennie din «Oameni şi şoareci», spectacol pe care, ţine-te bine!, l-am jucat de 1.270 de ori. Totul depinde de public. El e judecătorul meu. Eu îl simt, pentru că de aia sunt actor şi nu am altă meserie”, recunoaşte Florin Piersic.

Piesa „Străini în noapte”, în care joacă de ziua lui, are un succes extraordinar peste tot. A fost adusă de maestrul Radu Beligan de la Paris. A văzut-o la Teatrul Marigny, cu Alain Delon, care debuta la 70 de ani în teatru. Când a văzut-o maestrul a spus: „Asta e o piesă potrivită pentru Florin”.  „A adus-o, a tradus-o şi eu o joc de peste cinci ani. Am avut deplasări, am fost la Paris, la Londra, la Toronto, la Montreal, Quebec, Bruxelles. Un lucru care îmi ridică moralul cumva, pentru că din recunoştinţa publicului trăim noi, actorii“, afirmă Florin Piersic.

Credinţa se află în noi

A fost în Israel de 38 de ori. Nu a fost dată să ajungă în Israel cu o piesă de teatru sau un recital şi să nu viziteze Locurile Sfinte! I se par mărunte cuvintele ca să descrie ce simte de fiecare dată când merge acolo. „Legătura mea cu Cerul este veche, de când există neamul Piersicanilor. Mama mea, fiica preotului Pascanu din Valea Moldovei, la doar 5 ani, într-o duminică, după slujbă, a luat de acasă o batistuţă în care avea un boţ de mămăligă şi a plecat pe uliţa satului. Când bunicul meu a întrebat-o unde merge, a răspuns simplu: «La Ierusalim!» Această amintire din copilăria ei m-a determinat să-i trimit pe ea şi pe tata la Locurile Sfinte?… Frumoasa mea amintire, cel mai frumos gest pe care am putut să-l fac pentru părinţii mei. Mama mea, fiică de preot ortodox din Bucovina, a putut să meargă, în sfârşit, la Sfântul Mormânt. Am în suflet o mănăstire slujită de un călugăr care-mi seamănă şi mă opresc des şi stau de vorbă cu mine însumi, cu glas tare, ca să fiu auzit de Dumnezeu, Căruia însă nu mai îndrăznesc să-I cer nimic, pentru că am primit deja din belşug. Credinţa, într-un fel intim, ca şi iubirea, este în fiecare din noi. Poate astfel atrag oamenilor atenţia că este cazul să se mai îmblânzească, să devină mai buni unii cu alţii, să ştie să se mai şi bucure de lucruri simple, de viaţă. Să ne iubim unii pe alţii cât de cât!“, mărturisea actorul.

Nu există o reţetă. Există doar iubire pentru ce faci

Există un milion de reţete despre cum să faci una ori alta, cum să ai prieteni, cum să ai succes, cum să ajungi milionar peste noapte, stea de cinema, crede Florin Piersic. Nu ştie cât funcţionează ele în realitate. Ceea ce ştie şi crede este că artiştii sunt altfel şi urma lor – în timp – rămâne. „Urma lăsată de actori ar dispărea, dacă dincolo de aplauze n-ar exista sufletul spectatorului. Iubirea lui. Aşa că iubirea este în noi, la fel ca prietenia şi credinţa. Nu există un secret. Pentru mine, ca actor, este importantă încrederea în mine însumi, în text, în parteneri, în regizorul care trebuie să te cunoască altfel decât cei din jurul tău, pentru a putea să-ţi ceară mai mult decât se poate… Doar astfel dai rod bun. Forţa şi delicateţea îşi au rolul lor şi pot ieşi la suprafaţă atunci când îţi permite replica sau ai partenerul potrivit. Am avut dascăli extraordinari, care au ştiut ce să-mi ceară, pentru a putea să dau ceea ce trebuia, şi că am avut colegi de excepţie, dintre care unii se află acum, sunt distribuiţi acolo, în ceruri! Mi-e dor de ei în fiecare clipă!”. „Să-ţi dea Dumnezeu ce ştiu eu, şi eu ştiu destule. Pupă-i pe părinţii tăi şi spune-le că Florin îi iubeşte”, a încheiat Florin Piersic. Cum să nu-l iubeşti?