Chiar dacă auto-izolarea care încetinește rata infectărilor - cunoscută și drept „aplatizarea curbei” - e răspunsul corect, nu e clar cum se poate realiza cel mai bine acest lucru. Dacă infectările sunt deja larg răspândite, marja de manevră pentru reducerea ratei de răspândire e limitată. Dar, fără o testare temeinică în masă, nu avem de unde să știm câți oameni sunt infectați acum. Predicțiile privind un al doilea val de noi cazuri sunt și ele extrem de speculative.
La fel, nu putem prezice ce combinație de măsuri „dure” va încetini avansul epidemiei. Trimiterea studenților potențial infectați înapoi la familii poate accelera epidemia. Declararea stărilor de urgență i-a determinat pe cei predispuși să dea năvală în supermarket-uri. Și, dacă noi nu putem monitoriza în termeni cerți ratele infectării, nu putem nici să selectăm și să ajustăm măsuri astfel încât să aibă eficiență maximă.
Cifre recente din China arată că restricțiile aspre au încetinit diagnosticarea infectărilor. Dar nu există nici o certitudine că încetinirea va persista: e tipic pentru pandemii să dureze mai mult de un an.
Carantina, interdicțiile de călătorie, închiderea barurilor, anularea spectacolelor și golirea campusurilor universitare au pus în pericol mijloacele de a-și câștiga existența ale unor persoane vulnerabile economic, care nu dispun de o plasă de siguranță financiară pentru a le atenua căderea. Stresul financiar, la rândul său, provoacă daune binecunoscute sănătății fizice și mentale.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
