Ca fiică a unui actor respectat și iubit de toată lumea, distribuit o viață întreagă (1918−2016) în roluri principale din spectacole de mare succes, Anamaria Beligan putea să trăiască o viață întreagă fără griji, la umbra ocrotitoare, de eucalipt, a tatălui ei. Iată însă că a preferat să-și facă o viață pe cont propriu, departe de locul în care s-a născut, pe cealaltă emisferă a planetei.



În 1982, la numai un an după absolvirea secţiei de regie film a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale”, a părăsit România şi s-a stabilit în Australia. Ne trebuie multă imaginaţie ca să ne-o reprezentăm trăind acolo, la mii de kilometri distanţă de noi, pe exact partea opusă a Pământului. Din CV-uri și din interviurile acordate unor ziariști, ca și din fotografiile apărute în presă, reiese că are două fiice, Katharina şi Dana, la fel de frumoase ca ea, o grădină nu prea întinsă, cu gazon, în stil englezesc şi o bucătărie modernă în care se preface, destul de convingător, că este o gospodină pasionată.

S-a născut la 15 noiembrie 1958 în Bucureşti, dar în notele bio-bibliografice din cele mai recente cărţi nu-şi mai menţionează data naşterii, probabil din cochetărie. Are un masterat în lingvistică, luat la Universitatea Monash din Melbourne, şi lucrează ca regizor şi scenarist la Melbourne şi ca profesor la Australian Film, Television and Radio School, la Sydney. Scrie direct în engleză. Scrie, probabil, şi în română, dar când îşi traduce textele englezeşti în limba maternă o face în colaborare cu Dana Lovinescu.

Specialitatea ei sunt romanele şi proza scurtă, toate alerte şi stranii, deloc asemănătoare cu ce se scrie în prezent în România. Unii ar putea să considere că, din cauza sfericităţii Pământului, Anamaria Beligan trăieşte cu capul în jos în raport cu noi, deşi n-ar fi exclus ca, în realitate, noi să fim cei care trăiesc cu capul în jos în raport cu ea. În România vine rar şi fugitiv, ca să-şi vadă tatăl, ca să lanseze câte o carte sau ca să provoace în rândul bărbaţilor câte un coup de foudre pe îl va evoca sarcastic în viitoarea ei carte.

Imaginea scriitoarei, din perspectiva celor care trăiesc în România, este incompletă şi nebuloasă. Personajul nu se dezvăluie decât în mod capricios, iar colportajul pe care românii îl practică dezinvolt, cu talent, nu funcţionează bine în acest caz, din cauza mărilor şi oceanelor care despart România de Australia.

Pe de altă parte, cărţile, precar difuzate, nu se găsesc niciodată toate în librării, iar adeseori nu se găseşte nici măcar una. Trebuie să dai dovadă de o perseverenţă de colecţionar ca să ajungi să ai pe masa de lucru micul teanc pe care îl formează volumele publicate până acum în România (pentru că de cele din Australia nici nu poate fi vorba):

Încă un minut cu Monica Vitti, proză scurtă, traducere Dana Lovinescu şi Anamaria Beligan, Iaşi, Ed. Polirom, 1998.

Scrisori către Monalisa, roman, versiune în limba română de Dana Lovinescu şi Anamaria Beligan, Iaşi, Ed. Polirom, 1999.

Dragostea e un Trabant, proză scurtă, traducere din limba engleză de Dana Lovinescu şi Anamaria Beligan, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2003.

mamabena.com, roman, traducere din limba engleză de Dana Lovinescu şi Anamaria Beligan, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2005.

Windermere: dragoste la a doua vedere, roman, traducere din limba engleză de Dana Lovinescu şi Anamaria Beligan, Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2009.

O primă remarcă: toate cărţile sunt traduceri. Se poate spune însă că versiunile româneşti ale acestor cărţi aparţin (şi) literaturii române, întrucât nu sunt doar traduceri, ci reconstrucţii lingvistice, la care a participat autoarea însăşi.

Dintr-o mărturisire a autoarei, reiese că ea a început să scrie târziu (dar ce înseamnă „târziu”, când Nina Berberova a debutat ca romancieră la 84 de ani?). Aceasta nu înseamnă însă că a apărut în faţa cititorilor ca o prozatoare deja formată, aşa cum ar fi fost de aşteptat. De altfel, în general, în evoluţia ca scriitoare a Anamariei Beligan nimic nu pare stabilit pentru multă vreme. Prozatoarea îi ia mereu pe cititori (şi probabil se ia şi pe sine) prin surprindere, trecând de la un subiect cu care părea deplin familiarizată la unul cu totul diferit şi schimbând registrele stilistice cu dezinvoltura cu care o femeie răsfăţată încearcă rochii în faţa oglinzii. Dacă s-ar afla în situaţia Şeherazadei, l-ar captiva pe Şahriar nu neapărat prin ceea ce ar povesti, cât prin modul cum ar povesti. Fermecat (ca un critic literar!) de parada de formule narative, sultanul ar amâna la nesfârşit execuţia povestitoarei.