Am să povestesc azi despre un personaj aparte. Dincolo de orice altă descriere, fiți atenți la o vorbă a lui, care mi-a atras și mie atenția.

- M-am săturat de sunetele Metal!

Meșterul

Hai să vă fac cunoștință cu Fero Egyed. L-am întâlnit în târgul meșterilor populari din Muzeul bucureștean al Satului.

Așa se și recomandă, meșter popular în arta lemnului. Are în fața lui, expusă publicului vizitator, o întreagă panoplie a instrumentelor de suflat. Vă promit că revin imediat și asupra acestora.

Și chitarist, și interpret

Dar pentru început să îmi portretizez interlocutorul. Un bărbat vânjos și înalt, cu chipul rotund și părul lung, sârmos, legat în coadă. E mai degrabă genul acela de cântăreț de muzică puternică, prin amplitudinea bașilor.

Ei, poftim, l-am nimerit. Spunându-mi că a trecut la viața lui printr-o experiență de acest fel, la el, în Oradea, de unde a venit acum, la târg.

A cântat la chitară, dar a fost și vocea unei formații. Nu vrea să intre în amănuntele unui episod încheiat.

Suflet poetic

Doar încerc să mi-l imaginez cum era îmbrăcat, probabil în costume din piele, cum am văzut pe la televizor filmările de profil. Acum are pe el niște straie țărănești. Pe care, e drept, le poartă cu multă mândrie.

Gata cu partea introductivă, trec la subiect. Drept pentru care începe să-mi povestească. Are glasul domol. Atmosfera, aș completa, rezonează cu iarba de sub picioarele noastre. Un suflet așadar poetic, făcându-mă să înțeleg mai bine transferul de la un anume stil de viață, la altul.

Răscrucea vieții

- Când a fost momentul acesta al schimbării?

- A fost în 2005. Aveam atunci 27 de ani, îmi răspunde.

Un muzician profund, îmi permit să-l definesc astfel, pentru că rămâne totuși în teritoriul suntelelor, apucându-se de confecționat instrumente de suflat. Arhaice.

Fluiere de toate felurile. Mai văd și buhai. Și drâmbă. Și corn de vită. Și tulnic. Despre fiecare știe câte ceva. Din istorie. Ce scop aveau.

Rădăcini...

Apoi tocmai el, cu înfățișarea sa, care îți amintește de văi și de munți, se prezintă ca fiind un finișeu, și atunci mai mult îi strălucesc ochii, când grăiește asupra locului unde a văzut lumina zilei, ”în Finiș, lângă Beiuș”.

- Fiecare om se mândrește cu locul natal!

Deci în 2005 ai făcut marea transformare…

- Am vrut să mă întorc la rădăcini, de data asta glasul îi devine sobru, ca și cum ar fi emis un edict.

Era cât se poate de clară decizia.

Autodidact

De învățat să facă instrumente muzicale, după natura lor străveche, a deprins mai degrabă singur.

- Sunt un autodidact.

Mersul pe la târgurile meșteșugărești i-a prin bine. A stat în preajma unor maeștri și a observat. Nu neapărat să ia lecții, propriu-zise, de la unul sau de la altul. E ca și cum talentul exista acolo, în stare latentă, numai că destinul îl aștepta să se decidă, când anume se apucă de treabă.

A stricat el multe lucruri, în timpul propriilor exerciții, înainte să constate că se apropie de perfecțiune.

Și-a făcut unelte, în prima fază. Are un unchi, priceput la tot felul de întruchipări ale tehnicii.

Fluiere

Să nu vă imaginați că doar modelează păsările acestea măiastre. Știe să și cânte la ele. Și aplică pe loc demonstrația.

Genul de om care te invită cu drag în universul lui. Mai întâi, îți descrie fiecare ușă pe care o deschizi, spre un anume trecut.

- Cele trei categorii de fluiere…

Cavalul, tilinca și fluierul ciobănesc. Fiecăruia în parte îi transferă propria respirație, ca să îți transmită mesajul.

- Cavalul are cea mai joasă frecvență în categoria fluierelor pastorale.

Tilinca este cel mai vechi dintre suntele cu care lemnul a fost hărăzit, să-l însoțească pe cioban.

Forme diferite. Număr divers de orificii de-a lungul cărora degetele se preumblă, ca să dea aerului înțeles. Cântecul e mai degrabă un mesaj, dacă știi cum să-l rostești.

Scena ad-hoc

Observ că până și felul în care apucă fiecare tip de fluier în parte e ca o mângâiere. Și cum se pregătește să sufle, cu mare atenție, în așa fel încât firava adiere a pădurii să nu fie luată prin surprindere.

Se pricepe chiar să îndemne muzicalitatea într-un context al horei, notele prinzându-se pe dată în jurul meu. Al nostru.

Alți vizitatori, de prin târg, aud. Și se apropie, să asculte. S-a creat, pe nepusă masă, o scenă care face să viețuiască muzeul. Satul vibrează neașteptat de profund chiar în mijlocul Capitalei.

Comunicare

Pe moment, a încetat seria de întrebări și de răspunsuri, povestindu-mi numai prin intermediul fibrelor pe care le-a modelat cu iscusința lui.

- Tulnicul e pentru comunicare.

Sau cum mi se confesase odată, demult, o țărancă din Apuseni - ”telefonul moților”. Ei bine, iată, la fel și în clipa de față. Când se ridică în picioare și apucă zdravăn ”receptorul”, Fero îi răspunde, prin timp, acelei moațe - ”perfect adevărat!”.

Amărăciune

Urmează cornul de bivol. Cu exprimarea sa când subțire, când groasă, asemeni unui ordin prin care apele sunt chemate.

- Până acum doi ani, la mine, în Finiș, ciurdarul satului chema vacile la păscut cu un corn, ca acesta.

O spune cu atât de mult amar - ”până acum doi ani” - ca să sublinieze că e martorul unei dispariții.

Dacă vrei să imiți înaripatele, de fluierișcă te folosești. Arată ca o nuielușă, zglobie, că ți se piedre între palme.

Vrea să umple un gol

- De ce faci tu toate astea, Fero Egyed?

Mi-am agățat curiozitatea, retorică, e drept, tocmai de acel ”până acum doi ani”, din Finișul său.

- Pentru că nu se mai aude fluierul, azi, în satul meu. Cavalul și tilinca le fac în memoria tuturor meșterilor.

Nu l-a îndemnat inima pentru bani - îmi mărturisește că oricum nu se poate trăi din așa ceva – având, în schimb, o activitate de bază, în Oradea.

- Bobinez difuzoare.

Are un atelier la el acasă.

Universuri paralele

Viața lui de la oraș merge în paralel cu o altă existență, într-o casă țărănească, ”din chirpici”, nu departe de Oradea, în satul Parhida.

După ce orășeanul își termină treaba în atelierul de bobine, predă ștafeta țăranului, în universul creației populare.

Buhaiul

Mă invită să încercăm împreună buhaiul. Corpul rotund și îndesat e făcut dintr-un singur trunchi, mușcat pe interior cu dalta. Gura i-a fost acoperită cu piele de vită.

Eu țin burdihanul acesta, iar Fero ia un pic de apă și umezeste coama, ca de cal, cea care țîșnește direct din scoarță, și trage de ea. Tocmai lunecarea aceasta, mai repezită ori mai domoală, face ca ”toba” să trepideze, înfundat, dar suficient de tare, încât să creeze valuri de jur-împrejur.

- E tradițional din Moldova, îmi explică.

Ce contează pentru el mai mult e să ofere din nou viață acestor moșteniri, fără să țină seama din ce zonă a României provin.

Drâmba

- Dar ai tu, așa, un instrument al tău, de suflet?

Cu întrebarea asta am deschis un nou capitol, foarte drag omului din fața mea. Ca atare, îmi arată o vrăbiuță din metal.

- Drâmba.

Un cadran micuț, din fier, care are în mijloc o lamelă din oțel. O pune la gură și cu degetul arătător începe se zgândăre vârtos foița, provocând-o să țipe în cele mai variate stiluri. Ecoul acestei plăsmuiri are legătură și cu cavitatea bucală, pentru că de acolo se dă tonul.

- Rolul drâmbei e să acompanieze...

Festivalul

Planurile amicului meu privesc spre un viitor previzibil. Și țin tot de muzică. Dar spre orizonturi cu totul neașteptate.

- Există un curent nou în rândul tineretului. Muzica electronică îmbinată cu cea tradițională.

Să reunească el însuși aceste stiluri? Aproape că-i intuiesc gândurile.

Drâmba! Un exemplu despre cum inviți secolele trecute pe scena actualității.

Fero Egyed îmi dezvăluie gândul. Anul viitor vrea să organizeze la Oradea prima ediție a unui festival național dedicat celor care cântă la drâmbă.

La primăvară

A căutat în toată țara, descoperind 50 de drâmbași – cred că e corect să îi denumesc astfel. Mă pregăteam cu părerea că ar fi oameni în vârstă.

- Majoritatea sunt tineri.

- Și când anume vrei să organizezi festivalul?

- Cred că în primăvară.

Deja a vorbit cu ei și, încetul cu încetul, se pun la punct amănuntele unei întâlniri. Cu tâlc.

Concluzie

Păi da, evidențiez semnificația.

Sunt oameni în țara asta, precum Fero, și alții ca el, care au determinarea să nu mai lase roata istoriei să se învârtă la întâmplare.

A deznădejde...