Pachețele de primăvară, tortellini, confit. Câteva feluri de mâncare ce te poartă din China în Italia, apoi în Franța și poate chiar în țările musulmane. Până acum habar nu aveam că există echivalente românești, cu povești autentice, rețete bine definite, transmise din generație în generație de sute de ani, în satele noastre. O tânără pasionată de gastronomia autentică cercetează bucătăria tradițională autohtonă de mai bine de un deceniu, iar săptămânal ne surprinde scoțând la iveală noi descoperiri.

Claudia-Romana Rista călătorește prin toată țară, dar și în țările învecinate, și recuperează rețete uitate: ”Cred cu tărie că trebuie să ne preocupe cultura bucatelor pe care le punem sau care ni se servesc pe masă. Să știm de unde provin, care e povestea lor. Pe mine nu m-a interesat doar rețeta, ci și contextul în care bucatele sunt pregătite, ele spun și peste sute de ani povestea locului, a oamenilor.

Eu consemnez trăirile și viața din jurul rețetelor, iar cei ce mă urmăresc pe rețelele de socializare vor descoperi că avem o bucătărie bogată, de la rețete cu ingrediente puține la feluri sofisticate, dar simple în esență, care însă necesită o tehnică a dibaciei greu de descifrat azi pentru cei neinițiați. Deși rețetele au tradiție într-o zonă, asta nu înseamnă că sunt exclusiv locale sau că sunt autentice. Multe rețete poartă amprenta multiculturalității. Și eu asta am descoperit în multe locuri.

În plus, prin proiectul meu scot în evidență ce îl face pe acel sat unic în acest amalgam cultural și de ce trebuie descoperit și de alții. Pe de altă parte, deschid ochii comunității locale asupra bogăției pe care o are și de care nu e neapărat conștientă. Arăt cu ochii de azi ceea ce avem noi mai de preț și mai de valoare în acest moment, colindând satele românești. În multe locuri unde am fost, vizita mea a avut un impact direct și lumea a început proiecte culinare și culturale pornind de la viziunea mea asupra locurilor lor natale, așa cum eu le-am descoperit”, explică Claudia – Romana Rista.

”Zestre culinară” – povești care trebuie păstrate și spuse

Romana a povestit pentru Evz.ro că și-a dorit în ultimii ani să consemneze rețetele împreună cu povestea lor și să ofere localizarea acestora. Așa a pornit la drum. ”Călătorind, simțeam că această poveste trebuie păstrată și spusă, să nu se piardă”, spune tânăra. În 2016 și 2017 a mers prin satele săsești și a scos un Caiet de rețete săsești.

În anul următor, a ales sate mai puțin cunoscute din diferite zone de la noi din țară: Tomnatic (Timiș, la granița cu sârbii), Esechioi (Constanța, la granița cu Bulgaria), Vaideeni (Vâlcea, la graniță cu Mărginimea Sibiului), Nucșoara (Argeș, la granița dintre Țara Oltului și a Loviștei), Sic/Szek (Cluj) și Rimetea (Alba), sate cu populație majoritar maghiară.

Anul trecut a mărit numărul satelelor, a ajuns chiar și în orașe cu cercetarea pentru a valida rețetele descoperite. Din Maramureș (Poienile de sub Munte, Repedea, Șieu), în Oltenia (Bârca, Giurgița), în Banat (Aradu Nou) și în Banatul montan (Eibenthal), până în Dobrogea maritimă (Valu lui Traian, Vama Veche), în Crișana (Sântana) și în Ținutul Pădurenilor. ”Eu merg în comunități, pătrund în interiorul lor și le recuperez zestrea culinară”, spune tânăra pasionată de gastronomie. A reușit să facă un parteneriat cu un lanț de supermarketuri și așa a publicat o selectie de retete în primele două volume numite chiar ”Zestre culinară”.

Rețete vechi de sute de ani cu conexiuni în lumea largă

Cercetătoarea a împărtășit cu cititorii Evz.ro câteva din poveștile minunilor gastronomice descoperite în timpul periplului.

Ciorba de hurut cu urechiușe (Aganciabur) este o rețetă din comunitatea armenească din județul Cluj, (Gherla, Sic) care este desăvârșită de laptele condensat, fermentat timp de șase săptămâni cu verdețuri de grădină (mai ales pătrunjel), un fel de Vegeta. Urechiușele sunt o variantă autohtonă de tortellini, dar de patru ori mai mici. Sunt umplute cu carne tocată de vită, piperată, și cu ceapă. Tinerii de aici învață de mici, și azi, să le prepare.

”Am avut șansa să fiu invitată la o astfel de șezătoare de făcut urechiușe, la Gherla. Adolescenți și tineri de 16 - 20 de ani se adună într-o seară și fac mii de bucăți pentru toată comunitatea. Cu adevărat impresionant este că această rețeta s-a născut în ”diaspora armenească” de pe actualul teritoriu al României, fiind cunoscută doar în comunitățile de armeni de la noi din țară. În Armenia nu există această rețeta. Și atunci vorbim din nou despre faptul că gastronomia este cea care astăzi învinge geografia și topește granițele într-un mare carusel al gusturilor autentice, iar grupurile de minorități își creează propriul model de cultură culinară, deosebit de patria lor de origine.

Turiștii pot degusta această supă de hurut într-un sat din apropiere de Gherla, la prima pensiune din sat - Sovirag Panzio. Tot le spun prietenilor mei din Cluj să meargă că e foarte aproape, la fel cred că și cei care merg la Untold sau la Electric Castle trebuie să își facă timp să ajungă la Sic, unde este și un muzeu al dansului cu o tradiție de seri de dans popular reînviată de câțiva ani de un olandez îndrăgostit de aceste meleaguri”, povestește Claudia – Romana Rista.

În județul Alba, la Rimetea, un fost orășel de mină, Romana a descoperit ”pachețelele de primăvară”. Se numesc Hamuzsak (sac de cenușă). Arată exact că și preparatul chinezesc menționat, dar sunt dulci, umplute cu nucă, și sunt făcute din foi foarte subțiri și fine. Tot la Rimetea femeile frământă un cozonac cu mult unt, ce se numește Somodi, are o glazură lipicioasă, iar înăuntru umplutura e doar din zahăr și scorțișoară.

”Gustul Somodi e divin. Rețeta autentică din Rimetea este transmisă din generație în generație de peste trei sute de ani. Ce este trist e că formele speciale de Somodi nu se mai găsesc de peste 20 de ani, ultimul olar care le făcea și le vindea în târg nu a avut cui să dea mai departe această tradiție. Rimetea este unul din satele acelea românești pe care le descoperă străinii înaintea noastră, e decorat Europa Nostra și localnici din sectorul V din Budapesta contribuie cu buget anual pentru renovarea în alb a clădirilor vechi”, a mai declarat tânăra.

La Vaideeni, în Vâlcea, se prepară Tocan, un confit de oaie. Păstorii ungureni gătesc la stână oaia în seu propriu ore în șir, la fel cum se prepară felul gourmet Confit de canard (rață) în Franța. Când se răcește Tocanul se transformă în Sloi, iar așa solidificat se conservă vreme îndelungată. Era dus în traistă când ciobanii făceau transhumanța și se mânca și rece sau se topea în tigaia cu trei piciorușe ca și carnea de porc ținută la garniță, servind-o cu mămăligă și o bucată de brânză, mai spune cercetătoarea zestrei culinare românești.

Gusturi românești peste graniță, în Slovacia

”Fac un arc peste timp și ajungem în Slovacia, unde oieri de origine română și bulgară practicând transhumanța au întemeiat sate în secoleleal XIV-lea  - al XVI-lea. După ce am studiat gastronomia nădlăcană prin prisma celei mai mari comunități de slovaci care trăiesc la noi în țară, la Nădlac, județul Arad, am fost invitată de slovacii din orașul de graniță într-o călătorie în Slovacia. Recent, m-am întors de acolo, unde am căutat să găsesc gusturile românești.

Este fascinant că pot face acest arc peste patru secole și că pot susține și demonstra ceea ce cred, că gastronomia noastră are identitate și dincolo de granițe. Să deschidem ochii și să învățăm să o prețuim! Dincolo de asta, este emoționant pentru mine să revin în 2020 în Slovacia, poate nu întâmplător, exact în zona unde este cel mai mare cimitir militar al Armatei Române din străinătate și unde bunicul meu, veteran de război, a luptat pe front pentru eliberarea Slovaciei în al Doilea Război Mondial (’44 - ’45). Poveștile și rețetele le adun în cartea mea la care lucrez de câțiva ani, uneori îmi fac timp și divulg în on-line trăiri, chiar și rețete sau filmulețe cu oamenii pe care îi întâlnesc”, ne mai spune tânăra pasionată de gastronomie.

Satul francezilor și ”rețeta de sărăcie” devenită delicatesă locală

La Tomnatic, în județul Timiș, sat colonizat de francezi în secolul al XVIII-lea, Romana a descoperit cum încă se păstrează influențele lor și o ”rețetă de sărăcie” devenită delicatesă locală, cu picioare de pui de baltă: Țâmpi / țâmbi de broască. Tot aici, de câteva sute de ani, se fac Calete. Pe vremuri, fiecare casă avea presa ei de sărățele, cu inițialele familiei pe ea.

”Eu am găsit-o pe ultima. Nimeni din sat nu o mai are. Mi-a povestit o franțuzoaică din Banat care azi regretă că nu a păstrat-o. Îmi spunea că atunci când s-a mutat, nevoită fiind, din Tomnatic, nici Muzeul nu a dorit-o. Pe vremuri, presele aveau înscris pe ele blazonul familiei”, povestește Romana Rista. Caletele sunt sărățelele presate. Probabil numele lor aici vine de la Galette. Se puneau în coș și, după blazonul imprimat pe ele, erau distinse de zilierii veniți la muncile câmpului, atunci când se opreau să ia masa. Nu se încurcau niciodată.

Tot în Tomnatic astăzi se mai face salam din carne de cal. Este o tradiție. ”Păcat că morile de boia s-au dat la fier vechi, nu știu dacă mai poate fi reînviată renumita boia de Tomnatic. Uimitor este că, odată ce am făcut cunoscute aceste rețete și povești din călătoriile mele, mulți, care nu știau, chiar bănățeni get-beget, află azi de existența satelor franceze din Banat. Fac din nou un arc peste timp și vă povestesc cum în colonizare dar în sens invers, după două sute de ani, bănățeni din zonă au întemeiat sate în Franța de astăzi, în Provence, în anii ’50 ai secolului al XX-lea”, a mai relatat Claudia – Romana Rista.

Povești cu gust

”Astfel de rețete, povestea lor și a comunității lor, merită toată atenția și să fie readuse în prezent, pentru că ele sunt modul în care bătrânii satului transmit tinerilor legământul lor să ducă mai departe identitatea lor culturală. Nu mai vorbim de granițe setate de istorie, cultura culinară a României este o sumă a tuturor etniilor care au locuit pe acest pământ și de la care s-a transmis ceva generațiilor următoare. Dacă nu am fi noi care să răscolim în zestrea noastră, și le mulțumesc și pe această cale tuturor celor care au contribuit și m-au sprijinit în acest demers, astfel de rețete se vor pierde.

Gradul de cultură al unei țări e dat și de bucătăria ei și prevăd că din deceniul următor acest lucru va fi din ce în ce mai vizibil în viețile noastre. Cât timp mai reușim să păstrăm? Ce mai putem salva? În 2020 voi sublinia și reliefa ori de câte ori am ocazia aceste apartenențe la o cultură central și est-europeană, dar și balcanică, a gastronomiei românești tradiționale, pentru că am extins deja acest proiect dincolo de granițele actuale ale țării noastre”, a mai completat Claudia-Romana Rista, Fata care gătește cu flori.

Cine este Fata care gătește cu flori?

Claudia-Romana Rista provine dintr-o familie cu origini mulți-etnice, din Crișana și Banat, dar și din Polonia și Ucraina de azi. A studiat Jurnalistica la Timișoara. A lucrat 15 ani în multinaționale de top ca director comercial și de vânzări și marketing. A lăsat cariera pentru a-și urma vocația. Este inițiatoarea și promotoarea gastronomiei cu flori, iar din 2012 a devenit cunoscută drept Fata care gătește cu flori.

Este autoarea Caietului de rețete săsești (2017) și a colecției de rețete de patrimoniu național ”Zestre culinară- rețete de colecție din satele românești”, din care au fost publicate primele două volume (2018, 2019), vândute deja în peste 150.000 de exemplare, în parteneriat cu un retailer de food. Claudia-Romana Rista se definește ca un autodidact și lucrează în prezent la nouă ei carte despre identitatea si patrimoniul culinar ale României. O puteți urmări pe social media.

A creat concepte, evenimente rurale și urbane, sărbători locale (Sărbătoarea Tuberozelor), a contribuit intensiv la întemeierea primei școli de gătit pentru amatori din România și a fost gazdă în România a primului program culinar internațional ”It’s all about food” desfășurat de cel mai celebru retailer de mobilă european. De aproape un deceniu este solicitată pentru servicii de catering creativ de semnătură pentru evenimentele speciale ale companiilor în locuri cu prestigiu din capitală și din țară sau pentru proiecte de consultanța în domeniul cultural.

Este considerat role-model și inspiră pe cei care doresc să-și descopere vocația și să-și urmeze visul, fiind invitată ca speaker. Este, nu în ultimul rând, inițiatoarea proiectului ”Hai la piață!’”, pornit în 2011, care promovează aprovizionarea de la producătorii autentici locali.

Sursa foto: Diana Oros